De fapt un adult își poate folosi condiția de părinte pentru a scăpa de propriile frici paralizante, iar principalul ghid îi poate fi propriul copil!
Ca adult, porți cu tine bagajul psihic pe care l-ai adus din copilărie și adolescență. De-a lungul timpului, te-ai îndeletnicit cu transformarea balastului în avantaj, ai înțeles multe, ai vindecat multe, ai făcut pace cu și mai multe. Misterul este că, în ciuda acestui proces de creștere care ar fi bine să nu se fi oprit niciodată, mereu mai rămân multe de descoperit. Când te-ai întrebat ultima oară: dar eu de fapt de ce reacționez așa? Cum de-mi trece prin minte așa ceva?
Sigur, cotidianul se ocupă intens cu deturnarea noastră de la acest gen de întrebări. De ce, când și cum ne-am mai ocupa de asta când sunt atâtea provocări în jurul nostru? Totuși, ca să fim până la capăt lucizi, nu e provocare mai mare decât să îți răspunzi la acest gen de întrebări.
Însă lucrurile se schimbă radical atunci când devii părinte. Un părinte este cu totul altceva decât un adult oarecare. Dacă un adult oarecare își poate petrece viața amenajându-și cele mai fastuoase condiții pentru a-și permite să fie infantil, un părinte nu are voie să facă asta. De aceea, a fi părinte este o șansă extraordinară de creștere - este o responsabilitate extraordinară care pur și simplu nu îți permite să mai lași nimic să interfereze cu misiunea în care te-ai trezit, aceea de a-ți crește copilul. Misiunea e a ta, copilul însă nu e o prelungire a ta, copilul este un alt individ, pe care îl ocrotești ca să îi permiți să devină el însuși. Condiția parentală este în același timp firească, dar și cumva irațională. În societatea modernă în care trăim nu există prescripții clare despre ce trebuie să faci din această postură parentală, deși multe cărți de parenting inventariază o serie de imperative categorice în acest sens. Numai că ele sunt imaginare în calitate de imperative categorice. Reglementări nu există, așa că fiecare se achită de sarcina parentală așa cum crede că este mai bine. Mulți sunt gata să atașeze epitetul conștient de ideea de parenting, dar un psiholog, și mai ales un psihoterapeut, nu poate ignora limitele conștiinței - fie și pentru că din aceste limite ne vin cele mai multe probleme.
Când copilul ne dă șansa să creștem
Acum ne vom referi la una dintre cele mai arzătoare astfel de probleme: fricile părintelui care ajunge să nu lase copilul să crească. Sau altfel formulat: își poate permite un adult anxios să fie un părinte anxios? Dacă ai adus anxietatea cu tine din copilăria proprie sau dacă ai dezvoltat-o pe parcurs, nu o lăsa să se ascundă în spatele grijii firești pentru copil. Ca părinte, datoria ta este să conții temerile copilului, nu să i le transferi pe ale tale. Pe de altă parte, dacă pur și simplu îți negi anxietatea, poți să fii sigur că ea se va întoarce altminteri asupra ta. Așadar, mami sau tati, s-ar putea să fie momentul să nu mai fiți adulți anxioși și să creșteți repede și frumos, pentru că acum micuțul vostru vă oferă șansa să scăpați de anxietate! Nu, el nu e terapeutul vostru, și nici reprezentantul vostru, ci motivul pentru care va veți dori să creșteți cu adevărat!
Îngrijire și îngrijorare
Una dintre principalele sarcini ale părintelui este grija. Cum facem însă să nu trecem din fireasca îngrijire a celui mic la un soi de perpetuă îngrijorare? Această stare anxioasă este transmisă involuntar sau chiar oferită direct și expres copilului, ajungând să fie o frână în calea dezvoltării sale.
Raportul între siguranță și autonomie este în același timp o balanță socială și una personală. Sunt epoci în care siguranța este mai importantă și epoci în care autonomia este mai importantă. În mod logic, ele se succed: după generații de hiper-siguri, de dominație a establishmentului, vine și momentul în care se impune necesitatea autonomiei - sunt momente dramatice, de ruptură. După ce generațiile autonome răscolesc lumea, vine momentul în care acest impuls devine copleșitor și generațiile care urmează preferă să cedeze trebuinței de siguranță. Nu e deloc întâmplător dacă ați recunoscut aici dinamici ale ultimului secol, despre care acum se vorbește în termeni de generații botezate cu litere.
Totuși, indiferent de trendul macrosocial, în fiecare generație putem observa diferențe între stilurile parentale. Oricând putem observa părinți hiperanxiosi și părinți relaxați. Diferențele apar atunci când societatea susține anxietatea parentală sau, dimpotrivă, forțează mai degrabă autonomizarea copiilor, forțând în același timp desprinderea de anxietatea parentală.
Dacă ți-ai pus această problemă, în calitate de părinte, probabil că ea a apărut pentru că ai observat diferențe între stilul tău parental și stilurile altora, între comportamentul copilului tău și comportamentul altor copii. Poate ți s-a atras atenția, din partea altor părinți, profesorilor sau copilului însuși și atunci ai ajuns să te întrebi dacă grijă ta pentru copil nu a trecut cumva pragul îngrijorării, dacă prudența firească pe care ai vrut să o transmiți copilului nu a ajuns să se transforme cumva în anxietate care îi reduce posibilitățile de explorare și acțiune, implicit îi frânează dezvoltarea.
Efecte asupra copiilor
Oare sunt eu prea anxios? Anxietatea mea a ajuns să fie o frână reală în calea evoluției copilului meu? Sunt întrebări firești și răspunsul ar trebui să vină din mai multe perspective.
În primul rând, e greu de definit câtă anxietate tolerăm la noi înșine, însă trebuie să fim siguri că această ființă empatică prin excelență, care este copilul, va ajunge să o resimtă la rândul lui. Cum va reacționa? Va deveni la rându-i anxios? Se va revolta și te va provoca și mai mult? Te va proteja el pe tine, într-un proces de parentificare? Toate aceste răspunsuri sunt posibile, iar alegerea lor rezultă din dinamica relațiilor în familie. Cert este însă că în toate aceste tipuri de reacții evoluția copilului va fi cumva deturnată.
Pe scurt, în loc să crească și să devină el însuși, copilul va avea de înfruntat anxietatea părintelui. Într-o anumită măsură, da, și acesta este un factor de creștere, lupta pentru autonomie este un pas important în procesul de individuație, dar dacă ajunge să acopere majoritatea câmpului psihic al copilului, ea se transformă într-un obstacol. Un copil crescut în anxietate învață despre sine că este neajutorat - va deveni dependent sau deprimat sau chiar ambele.
Putem opri anxietatea sau măcar domoli manifestările ei? Cu siguranță putem și putem cere și ajutor specializat pentru asta. Dar condiția este una singură: să realizăm următoarele:
- anxietatea noastră de părinți are potențialul de a perturba creșterea copilului și
- faptul că îl vom investi pe copil cu capacitatea de a face față pericolului îi va aduce acel plus de încredere în sine care va face diferența: un copil care crede despre sine că poate, pentru că asta îi transmit părinții, va face față oricărei situații mai bine decât unul care încă nu știe ce poate, pentru că mereu părinții au rezolvat treburile pentru el, dar a început deja să bănuiască că nu poate sau nu este necesar să înfrunte singur situațiile.
Putem scăpa de anxietate?
Dacă vrem să scăpăm de anxietate, ar trebui să mai știm un lucru care vine din practica profunzimilor sufletului: o astfel de dorință este pentru inconștient provocarea de a face exact invers. Deci, decât să te gândești cum scapi de anxietate convingându-te că totul va fi bine, mai degrabă aruncă-i leului - sau leoaicei - din inconștientul tău altă provocare. Experimentează cu încrederea. Pornește cu lucruri mici și observă ce se schimbă atunci când în loc de scenarii anxiogene mintea ta va desfășura imaginea copilului tău fericit că a rezolvat cutare sau cutare situație.
Atenție, nu înseamnă că un scenariu este mai realist decât celălalt - deși putem să dezbatem cu noi înșine și acest aspect. Cum definim pericolele pentru un copil, cum le evaluăm, cum reacționăm? Aparent este o discuție despre realitate, dar ca să fim complet realiști trebuie să spunem că este o discuție despre decupajul de realitate pe care alegem să îl facem. E drept că într-o lume în care buletinele de știri încep și se termină cu accidente și crime încrederea îți este serios pusă la încercare, însă dă-ți șansa să priveșți de sus și te gândeșți la relevanța acestor știri și a acestei perspective asupra realității.
Cu ce înlocuim anxietatea?
Cum spuneam, oferă-ți și încercarea de a face alte scenarii mentale și de a le observa efectele. Comparând, vei ajunge singur la concluzia, rațională și emoțională în același timp, că nimic nu este mai protector - pentru cel mic și pentru tine deopotrivă - decât să investești în încrederea în sine a copilului și în procesul de creștere a competenței copilului. Așadar:
- Oferă-i copilului sprijin emoțional real: un părinte care se teme, la rândul lui, nu își poate asigura niciodată cu adevărat copilul. Fii părinte, ține-l în brațe, conține-i fricile, în loc să fii al doilea copil, care doar îl ține de mână și are în minte scenarii cu monștri.
- Învață-l pe cel mic să cunoască și să aprecieze lumea, pe măsura puterii lui de înțelegere. Oferă-i posibilități de acțiune, oferă-i garanția că poate găsi sprijin atunci când are nevoie.
Da, e greu, e mult mai greu, logistic și emoțional, decât să faci tu totul pentru el, dar o să îți dai seama că a meritat acest efort ceva mai târziu, în adolescență. Copiii care au dobândit un grad bun de autonomie și au o relație de încredere stabilă cu părinții lor vor deveni adolescenți responsabili și au șansa de a deveni și adulți mai responsabili. Invers, atunci când sunt expuși provocărilor adolescenței care cer un anume grad de autonomie, copiii crescuți "sub clopot" trec prin momente de dezorientare care pot fi decisive în cel mai nefericit sens.
Cum spuneam, calea de la adultul anxios la părintele cu adevărat responsabil - adică părintele care crește un copil pentru a fi autonom - nu este simplă și liniară. De multe ori nu ajunge să reflectăm și să luăm decizii, nici să ne relaxăm și să medităm, nici să avem încredere în dragoste - este posibil să ne mai confruntăm cu multe alte chipuri ale fricii din propriul trecut. Iar dacă avem nevoie de sprijin, putem oricând apela la un psihoterapeut.
Este un drum pe care copilul nostru ne da șansa să îl parcurgem repede și bine. De dragul lui. Deoarece numai așa avem grijă de el cu adevărat.