Fie toate scanările fizice amănunțite nu reușesc să identifice nimic, fie ceea ce identifică este mai degrabă minor, se tratează ușor și nu poate justifica temerile și suferințele persoanei afectate.
Simptome și evoluție
Au fost listate cele mai frecvente domenii fizice în care se manifestă somatizarea, dar acestea pot fi mult mai variate. Iată simptomele pe care le invocă cei mai mulți dintre pacienți:
Cel mai frecvent simptom este durerea - la nivelul toracelui, brațelor, picioarelor, articulațiilor, zonei lombare, abdomenului.
Apar și:
- Simptome neurologice tipice: cefalee, slăbiciune musculară, amețeli, leșin
- Simptome digestive: durere abdominală, diaree, incontinență fecală sau constipație
- Semne respiratorii: dificultate în respirație (dispnee)
- Simptome sexuale: durere în timpul contactului sexual, menstruație dureroasă
- Simptome generale: oboseală, slăbiciune
Rareori somatizările dispar de la sine, mai des se întâmplă ca ele să se adâncească sau să se extindă. Treptat, în modul de viață al persoanei afectate (adult sau copil) apare un dezechilibru evident: tot ceea ce simte, gândește, face, timp de 24 de ore, poate ajunge să fie cotropit de dureri, senzații corporale și gânduri despre dureri și senzații corporale.
Anxietate, hipocondrie, conversie, isterie de conversie - acestea sunt cele mai populare și mai vechi noțiuni care au de-a face cu ceea ce azi se numește somatizare.
Abordarea psihoterapeutică: premise esențiale
Pe scurt, ți se spune că somatizezi atunci când ai o suferință fizică al cărei suport nu este recunoscut și care nu este tratată corespunzător (pentru că nu poate fi evidențiată de investigațiile fizice). Cel mai adesea medicii specialiști în medicina fizică te trimit la psihiatru sau psihoterapeut.
De ce? Ei bine, mulți pacienți înclină să creadă că acești specialiști ai domeniului psi sunt acolo ca să îi convingă că nu au de fapt nimic, să îi determine să se relaxeze și să-și mute gândul către lucruri mai productive. Totuși, un terapeut bun nu va face asta pentru simplul motiv că, dacă ai ajuns în acest punct, evident este ceva care te supără, care îți provoacă o mare durere. Iar o alianță terapeutică reală se bazează pe respectul reciproc, deci terapeutul știe că suferi, îți recunoaște trăirea și lucrează împreună cu tine pentru ca tu să îți recuperezi starea de bine somatic (sau, în unele cazuri, să îți readuci aminte ce înseamnă bine somatic). Starea de bine somatic presupune de multe ori încrederea tacită că mașinăria denumită corp omenesc funcționează bine așa cum este și nu are nevoie de monitorizare și asistență non-stop din partea operatorului, care ești chiar tu. Dacă majoritatea oamenilor intră în terapie ca să învețe să dea atenție corpului, să îl asculte, pentru că obișnuiesc să fie acaparați de minte, tu ar trebui să înveți cum să dai credit corpului tău, să ai încredere că el știe ce să facă ca să fii bine. În cazul tău corpul îți atrage atenția asupra unui aspect care e important pentru tine, dar la care, altminteri, nu te-ai gândi.
Somatizarea indică o suferință care se arată și se ascunde în același timp. Este o evadare din trăirea psihică adecvată, cu speranța implicită că, odată pozitivată în boala corpului, suferința va fi tratată fizic și eradicată.
Putem spune că cei care suferă de somatizare se simt amenințati în general de boli ascunse, perfide, letale, pentru că medicii nu găsesc nici la prima și nici la a doua vedere nimic semnificativ de tratat și nu îi eliberează de suferință?
Câteodată da, și câteodată lucrurile stau încă și mai dramatic de atât: ei sunt atât de grav afectați de suferința lor încât o văd drept ceva terminal, indiferent de orice abordare medicală.
Așadar, cei care au asemenea suferințe merită în primul rând să fie crezuți, fie că durerea lor este cum materia, fie că nu li s-a pus în evidență niciun suport fizic, fie că este numai o temere paralizantă că boala s-ar putea instala (chiar undeva în viitor).
Suferința este acolo, acesta e singurul lucru sigur. Nu este la nivel fiziologic, nu este nici la nivel pur psihologic, pentru ca e mereu pusă pe seama corpului și simțită în corp, dar cert este că e foarte prezentă, rezumând întreaga existență a acestei persoane.
Ca atare, nimic nu îi va face mai rău unei persoane în această situație decât să nu fie crezută, să fie minimalizată și oamenii să încerce mereu să o deturneze către preocupări mai concrete, cotidiene și “pozitive”. Chiar dacă de multe ori cei din jur știu aceste lucruri și se străduiesc să trateze cu empatie astfel de plângeri, este foarte posibil ca răbdarea lor să fie rapid epuizată, aceasta deoarece a fi neînțeles face parte din tabloul clinic. Suferința adevărată despre care este vorba aici este prin definiție secretă și neînțeleasă - de cele mai multe ori originea ei este chiar într-o traumă.
Așadar, dacă resimți tulburări fizice, dacă ai impresia că ceva nu este în regulă cu tine la nivel somatic, deși investigațiile medicale amănunțite nu au putut pune în evidență ceva de o asemenea amploare, daca ești trimis la psihoterapeut și/sau psihiatru pentru că medicina fizică și-a epuizat capacitatea de investigare și totuși nu te-a convins, atunci:
- nu trebuie să te simți trădat - psihoterapeutul sau psihiatrul pot fi exact specialiștii de care ai nevoie pentru a-ți putea trăi suferința, pentru a-i da expresie și pentru a pune în evidență modul în care îi poți supraviețui
- ei te vor crede, pentru ca ei știu cât de concretă este această suferință convertită
- ei te vor ajuta să afli de ce anume suferi, încurajându-te să trăiești la nivel psihic suferința ta - probabil este singurul nivel unde îi poți face față, unde te poți confrunta cu adevărat cu ea și unde o poți birui.
De ce somatizăm?
Experiența a demonstrat de peste 100 de ani că în numeroase astfel de cauze suferința a luat naștere într-un corp excedat de ceea ce i se întâmplă, într-un corp care nu s-a putut apăra la niciun nivel, nici fizic și nici psihic. Cu cât acest corp a fost mai tânăr și mai lipsit de experiență, cu atât mai adânc a fost afectat și cu atât mai adânc a fost încapsulat momentul în memorie. Încapsulat pentru a nu fi accesat pe căile obișnuite. Momentul a fost tăiat din memorie, deoarece orice memorare ar fi adus cu ea retrăirea suferinței, posibil amplificarea ei. Este ceea ce se numește traumă.
Totusi, dacă la nivel psihic nu există amintire, corpul fizic își "amintește" exact momentul, chircindu-se, contractându-se dureros pentru a-și proteja durerea, așa cum apar contracturi musculare în jurul unui os rupt. Astfel ia naștere de fapt durerea "somatoformă".
Totuși, modelul traumatic este numai una dintre căile care pot duce la acest tip de suferințe. În alte cazuri nu este nevoie de un eveniment traumatic fizic sau psihic, ci numai de un proces căruia i se refuză existența psihică, respectiv recunoașterea, dintr-un motiv sau altul. Aducerea la existența psihică permite trăirea sa adecvată.
Ce complicații poate aduce somatizarea?
În afară de disconfortul evident al persoanei respective, pot exista efecte secundare ale somatizării? Poate cineva să ajungă să se îmbolnăvească numai “de frica bolii”? Este posibil ca, amplificând prin anxietate somatoformă stresul organismului, să producem reale modificări fiziologice? Cu alte cuvinte: dacă frica de boală atinge dimensiuni masive și se cronicizează transformându-se într-o stare de anxietate somatică cvasipermanentă, prin creșterea dramatică a nivelului de stres, acest proces poate să determine instalarea unei stări de boală fizică?
În cazuri extreme, nu este exclus. De aceea recursul la terapie este necesar.
Este cert că starea de stres accentuat și prelungit este un factor de risc fizic, de aceea tulburările de somatizare trebuie abordate chiar dacă medicii din specialitățile "somatice" se liniștesc aflând că persoana respectivă nu are tulburări grave la nivel fizic.
În alte situații, pot exista afectări somatice amplificate psihic prin tulburarea de somatizare, ceea ce va influența tratamentul afectării somatice existente. Pe scurt, din cauza durerii care nu încetează, de exemplu, putem primi tratament pentru niște tulburări somatice mai grave decât avem de fapt, factor care va produce la rându-i alte tulburări, atât la nivel somatic cât și la nivel psihic.
Cere ajutor!
Ca urmare, de câte ori ai o suferință, fie și somatică (sau o stare somatică) pe care ai senzația că nici cei din jur și nici mediciii din medicina somatică nu o înțeleg, cere sfatul unui psihoterapeut. Asta nu face din tine un „bolnav închipuit”, pentru că un psihoterapeut bun va ști că suferința ta este reală și va căuta să o aducă la acea expresie care să suscite răspunsul adecvat din partea ta.
S-ar putea să fie nevoie si de un tratament medicamentos psihiatric (antidepresiv, anxiolitic), pentru a-ți lăsa liniștea să lucrezi la nivelul psihic - aproximativ la fel cum un stomatolog trebuie să administreze mai întâi un anestezic pentru a investiga și trata un dinte excesiv de dureros.
S-ar putea să funcționeze foarte bine exercițiile de respirație atât pentru efectul lor de relaxare cât și pentru a înțelege exact felul în care mindsetul nostru influențează felul în care ne percepem corpul.
Cel mai bine vor funcționa acele demersuri terapeutice care se concentrează pe recunoașterea și procesarea adecvată a emoțiilor. Însă agentul terapeutic numărul unu este și rămâne încrederea reciprocă: stabilește de la început dacă poți avea încredere că psihoterapeutul dă credit suferințelor tale și te poate ajuta.