Unde se află marja de sănătate mintală între aceste două extreme?
Ce înseamnă cu adevărat "să te iubești pe tine însuți"?
Cum deprinzi acest meșteșug și cum îl corectezi dacă are deficiențe?
Desigur, psihologia a început să reflecteze asupra acestor chestiuni atunci când psihopatologia a semnalat deficiențe grave în domeniul iubirii de sine, precum și potențialul acestora de a influența întreaga existență psihică a individului.
Pe scurt, ne-am pus problema cum și când apare iubirea de sine atunci când am putut constata că există indivizi care nu au nici cruțare, darămite tandrețe pentru propria persoană, care nu au nici toleranță pentru sine, darămite respect. Că sunt nenumărate persoanele care se persecută și se auto-sabotează la un nivel la care putem spune că se urăsc de-a dreptul.
Iată întrebările care au stat la baza recentei conceptualizări a unei iubiri de sine sănătoase
- De ce se petrece asta?
- Cum se formează ura de sine?
- Dacă inversăm procesul, obținem o adevărată iubire de sine?
Așadar, cum s-ar manifesta iubirea de sine, ca opus al urii de sine?
- delimitarea corectă a sinelui de lume
- respect pentru sine, respectiv integritate, conștiință de sine care se păstrează vigilentă și constantă
- auto-compasiune - înțelegerea de sine, ca atitudine afectivă de blândețe și protecție a propriei persoane
- mândrie de sine
- dorință de autodezvoltare
Iată o mică "piramidă a lui Maslow" adaptată la ceea ce se numește "iubire de sine". În ea, ceea ce ține de afectiv este strâns împletit cu ceea ce ține de cognitiv, deoarece evoluția iubirii de sine este un corolar al evoluției sinelui.
Ne iubim pe noi așa cum iubim pe altcineva, un "obiect al iubirii" sau iubirea de sine este practic altceva? Câți se îndrăgostesc cu adevărat de sinele propriu și câți trăiesc pur și simplu în sinele propriu, apărându-l de atacurile externe și interne, cultivându-l și crescând în el?
Ca peste tot în psihologie, deja avem mai multe întrebări decât răspunsuri și este semnul ca e timpul să descâlcim ghemul nedumeririlor.
Așadar: deși nu ne iubim pe noi înșine la fel cum ne îndrăgostim de altă persoană, felul cum am fost iubiți decide și felul în care ne vom iubi pe noi înșine.
Pe scurt, dacă am apucat să ne simțim în copilăria mică acceptați în întregime și iubiți necondiționat pentru că suntem pur și simplu - și nu pentru că suntem frumoși, isteți, conformi, cuminți sau la rându-ne iubitori, atunci avem toate șansele să dezvoltăm în mod natural o iubire de sine fără îndoieli, fără dubii și chinuri - inclusiv în ciuda unor circumstanțe de viață care ar putea să ne arate că nu suntem nici cei mai frumoși, nici cei mai isteți, nici cei mai acoperiți de succes și, da, nici cei mai iubiți din lume. Dacă lucrurile au stat așa în copilăria noastră mică, acum probabil nici nu ne punem problema iubirii de sine (pentru noi este ceva de la sine înțeles) și probabil cei care sunt în această (fericită) situație nici nu citesc neapărat articolul de față, pentru că nu problematizează iubirea de sine. Nu se gândesc că merită asta, pentru că nu-și pun problema așa: se iubesc în mod firesc, fără să se supună la cazne pentru a-și merita propria iubire.
Totuși, ca un corolar, trebuie să spunem aici că una dintre cele mai sigure rețete de a crește copii frumoși și isteți trece prin a-i accepta și iubi integral și necondiționat, fără a-i judeca critic în raport cu criterii de performanță reale sau imaginare (dar despre aceasta va fi vorba în alt articol).
Dacă însă nu am avut această experiență a iubirii necondiționate în copilăria mică?
Dacă atunci când ne-am privit în oglindă, când ne-am delimitat de lume (la cca 1 an), și atunci când am putut spune Eu (la cca 3 ani), ne-am simțit judecați de chipul din oglindă așa cum fusesem de la început judecați de primele noastre oglinzi (materne, paterne, familiale) și iubiți numai dacă intram în vreun oarecare tipar (de frumusețe, de istețime, de comportament - toate în esență tipare ale scenariilor fantasmatice ale părinților)?
Atunci accesul nostru la iubirea de sine devine mai complicat și nimic nu mai este de la sine înțeles. Cum spuneam, în primă instanță ne iubim așa cum am fost iubiți, deci în acest caz în primă instanță ne vom iubi numai dacă împlinim așteptările judecătorului pe care l-am interiorizat (și care nu este decât o copie, câteodată devenită și mai strașnică, a judecătorului parental pe care l-am văzut atunci cu ochii de copil decizând dacă să ne acorde sau nu iubirea) . Ne vom iubi numai dacă suntem suficient de frumoși, de deștepți, dacă înregistrăm suficient succes social etc - criteriile variază în funcție de discursul social la care suntem cel mai expuși. Cât înseamnă "suficient de"? Aici se deschide altă cutie a Pandorei fără sfârșit. De fapt cât este suficient decide fiecare - pentru mulți acesta este primul pas spre iubirea de sine: oprirea acestei curse care părea fără sfârșit.
Da, putem accede la iubirea de sine și mai târziu, chiar dacă nu ne-am bucurat de iubire necondiționată, chiar dacă nu am avut niciodată o relație prea fericită cu propriul sine - de fapt cu judecătorul interior, deoarece numai după ce dominația discreționară și irațională a acestuia ia sfârșit începem să vedem dimensiunea reală, nuanțată și potențial infinită a sinelui nostru. Stricto senso, de atunci putem ajunge să avem un sine, mai precis spus, să fim în sinea noastră, să fim noi înșine. Este un proces care poate fi parcurs sau reluat la orice vârstă și la care putem avea deplin acces inclusiv în cadrul unui proces psihoterapeutic.
În orice caz, iubirea de sine este un proces care se construiește în timp și fiecare pas și fiecare contribuție are valoarea sa în acest proces.
Iată câteva repere esențiale în acest drum - care survin dincolo de stadiul nonverbal și primitiv al primului an de viață (acolo unde, cum am spus, iubirea de sine se instalează firesc în corp, pornind de la îngrijirea psihică transmisă copilului de îngrijirea fizică):
- Declarațiile și injoctiunile parentale, ulterior și cele din partea profesorilor: copilul căruia i se spune că este valoros și iubit numai când are performanțe deosebite va învăța că pentru a fi iubit are nevoie să performeze.
- Factorii culturali: majoritatea religiilor pun la index ceea ce ar putea semăna a iubire de sine (deoarece religiie privilegiază comunitatea cu divinitatea și societatea). Iubirea de sine devine trădare de lume. E drept că se spune chiar în Biblie să îl iubești pe aproapele ca pe tine însuți, dar restul cărții este despre sacrificiu, iar egoismul este un păcat (alături de corolarul său, lăcomia). Ceea ce se predică și se spune cel mai des în acest mediu socio-cultural, ceea ce au aflat părinții și bunicii noștri și au transmis mai departe este mai degrabă despre sacrificiu ca valoare.
Totuși, formula biblică are în ea tot ce era de spus: iubindu-se pe sine, fiecare știe cum să îl iubească pe aproapele sau, comunitatea. Nu este o iubire ca o îndrăgostire, - deci iubirea obiectului care sunt eu însumi (aici tocmai am descris narcisismul), ci este un alt fel de iubire, premisă a integrității și coerenței mele fizice și psihice. Atunci când aceasta lipsește (câteodată chiar se transformă în contrariul ei sub influența unor factori traumatici) apare tendința de supracompensare. Aceasta e postura narcisistului, care nu există dacă nu se îndrăgostește de sine la fiecare pas. Exact ca în mitul lui Narcis, el se vede pe sine din exterior și se îndrăgostește. Trebuie să se îndrăgostească, tocmai ca să fie.
Dimpotrivă, iubirea de sine durabilă, care nu are nevoie de confirmări și supracompensări, apare acolo unde nu există necesitatea de a te vedea pe tine din exterior și a confirma, ci ai încorporat deja ochiul bun (al mamei, tatălui, celor care se îngrijesc) care ți-a transmis că te iubește și în care te-ai oglindit. Încorporând această resursă fundamentală de iubire, corpul tău se va iubi pe sine natural, din interior.
Corpul ca barometru al iubirii de sine sănătoase
Corpul ne spune esențialul despre iubirea de sine și de multe ori de la el aflăm că nu avem granițe bine stabilite, că trebuie să (ne) seducem permanent ca să (ne) iubim, sau poate că trehuie să ne anulăm pentru a avea o valoare. Cu alte cuvinte, corpul ne spune că nu ne iubim. Cu semnele sale care ajung să ne producă suferință evidentă, corpul cere de la noi îndurare - nicidecum milă și condescendență.
A trăi în pace și bucurie cu propriul corp este paradigma iubirii de sine sănătoase - diferită de iubirea unui obiect, oricare ar fi acesta.
Nu trebuie să fim îndrăgostiți de corpul nostru, ci să trăim satisfăcător în el. La fel, nu trebuie să ne considerăm cei mai șarmanți sau inteligenți sau docți, ci să ne simțim confortabil cu ceea ce suntem (e acea zonă de confort sănătoasă). Nu trebuie să ne seducem pe noi înșine, ci să trăim în pace, simțind gustul vieții, fară să ne simțim mereu flămânzi de a deveni ceea ce nu suntem.
De pe această poziție de integritate ne putem dezvolta organic, putem învața ceea ce ni se potrivește când ni se potrivește - și putem integra ceea ce învățăm.