În raport cu ceea ce ajungi să afli despre partenerul/partenera ta și în raport cu ceea ce ajungi să îți dorești de la el/ea, este firesc să se ivească și anumite nemulțumiri. Ce faci cu ele? Ai poftă să le exprimi? Dai curs acestei pofte? De ce i-ai da curs și de ce nu ai face-o?
Gardian al autenticității
Ne place să ne exprimăm și nu ne simțim liberi într-o relație în care nu ne putem exprima. Dacă avem de exprimat o critică, ar fi bine să o putem face fără să riscăm să punem în pericol viața de cuplu.
Cavaler al apocalipsei relației
Pe de altă parte, de cealaltă parte a baricadei, nu ne place să fim criticați.
Nimănui nu-i place, indiferent de discursul pe care îl afișează. Nici celor care obișnuiesc să emită ei înșiși critici nu le place să fie criticați.
Nu ne place, mai ales, să fim criticați în public. Unii suportă mai ușor situația decât alții, dar un lucru este sigur: nimănui nu îi place.
Deci putem fi siguri că atunci când emitem o critică ea nu are cum să fie pe placul adresantului, indiferent ce mesaj alege acesta să ne transmită drept răspuns. Putem fi siguri că i-am produs o stare de disconfort mai mare sau mai mic, peste care alege să treacă sau nu. Tot ceea ce putem spera este că i-am transmis și ceva valoros, cu această ocazie.
De altfel, pentru această situație s-a instituit și acel premiu de consolare numit „critică constructivă”: nu critici persoana, ci critici ceea ce a făcut, nu critici demolând și desființând, ci critici oferind feedback despre ceea ce se poate îmbunătăți.
Sună perfect pentru un business meeting, numai că nu ne aflăm la birou, ci într-un cuplu, care funcționează cu totul altfel. Într-un cuplu totul este personal.
Într-un cuplu care discută în contradictoriu, cine poate trasa cu adevărat o graniță clară între „ceea ce sunt” și „ceea ce fac/am făcut”? Cine poate opri discuția la caracteristicile unui lucru pe care l-am făcut, unei situații pe care am creat-o, fără să treacă mai departe la generalizări de tipul „așa faci tu totdeauna, pentru că…”? Glisarea este practic inevitabilă. Așadar, în cuplu orice critică este personală și ar trebui asumată ca atare.
Motivele criticii
Așadar, de ce simțim nevoia de a exprima o critică față de partener? Și de fapt cum recunoaștem că ceea ce am exprimat a fost o critică?
Să începem cu a doua întrebare: cristica este ceea ce este resimțit de celălalt.
Atunci când ni se reproșează „mă critici” ar trebui să luăm în serios acest fapt de percepție, indiferent de ceea ce am intenționat cu afirmațiile noastre.
Poate noi credem cu sinceritate că am fost constructivi și am oferit celuilalt insight-uri valoroase despre situație. Dar dacă la capătul celălalt al firului acest lucru a fost recepționat drept critică, este sigur că celălalt s-a simțit agresat, pus la îndoială, atacat, iar atunci când vorbim de economia relației, aceasta este unitatea cu care trebuie să lucrăm.
Așadar întrebarea „de ce simțim nevoia de a exprima o critică” se transformă în ”de ce am simțit nevoia să fim agresivi cu partenerul” Și aici fiecare poate da răspunsul după situație, la nivelul de profunzime psihologică la care are acces, de la nivelul de pretext la nivelul de trigger pulsional.
Trecând în revistă o suită de astfel de răspunsuri, cu toții vom putea constata că între ele se află și subiecte și luări de poziție care sunt importante pentru noi, care ne reprezintă și peste care nu am dori să trecem și nici să le trecem cu vederea. Dacă ar trebui să renunțăm definitiv la ele de dragul relației, oare am mai fi întregi? Ce fel de relație ar fi aceasta?
Intervenții constructive
Pe de altă parte, este firesc să ne întrebăm: atunci cum putem să îi comunicăm partenerului un alt punct de vedere decât al lui propriu, ajutându-l câteodată să evalueze mai bine situația? Chiar nu există critică constructivă?
Sigur că există intervenții constructive, care pot fi apreciate și sunt apreciate în majoritatea cazurilor, numai că acestea nu vor fi recepționate niciodată de adresant drept critici.
Pe scurt: nu vor fi considerate critici afirmațiile emise chiar în contradictoriu, dar fără urmă de agresivitate. Nu vor fi resimțite drept critici nici sfaturile și ideile care vin din partea partenerului, chiar dacă sunt divergente proprii, dar sunt exprimate drept idei. Dacă acestea vin fără urmă de agresivitate, ele nu vor trece drept critici chiar dacă sunt exprimate pasional, ci au toate șansele să fie apreciate și folosite ca sursă viabilă de schimbare și îmbunătățire.
Critică, agresivitate, exprimare
Așadar, revenim la întrebarea de bază: de ce am simțit nevoia să fim agresivi cu partenerul? Iar dacă am simțit această nevoie, de ce ar trebui să ne cenzurăm? Nu avem cum să ne simțim bine și autentic într-un cuplu în care trebuie să ne cenzurăm.
Sunt întrebări legitime până la un punct. Până la un punct, este normal să avem porniri diverse. În orice relație, chiar și în cea dintre mamă și copil, se face simțită și pulsiunea opusă celei care ne face să ne atașăm.
Putem reprima această componentă, desigur, dar din experiență istorică știm deja că pe termen lung acest tip de tratament nu poate duce la nimic bun. Sau putem da curs acestei componente pulsionale - însă într-un mod modulat.
Cunoașterea într-un cuplu înseamnă inclusiv acest lucru: cum pot să exprim ceea ce simt negativ în acest moment fără ca prin asta să lovesc frontal în sentimentele celuilalt, într-un mod pe care probabil o să îl regret mai devreme sau mai târziu? Cum pot să mă exprim, să îi semnalez partenerului starea mea de iritare fără să îl dezechilibrez?
Nu poți învăța acest lucru la niciun seminar, webinar, workshop și nici măcar terapeutul nu te poate învăța, pentru că este ceva extrem de personal și specific relației voastre, ceva ce veți deprinde împreună, modulat chiar de limbajele iubirii. Ceea ce poți învăța, însă, într-o relație psihoterapeutică, este să identifici momentul în care începe să se facă simțită componenta agresivă, să nu te temi de acest moment, să-i ghicești motivația și rostul și să ai încrederea că îi poți găsi exprimarea potrivită.
Merită să facem aceste încercări de ajustare dacă ținem să rămânem în cuplul respectiv, deoarece critica repetată, de tipul „el/ea îmi reproșează mereu că nimic din ceea ce fac nu fac bine” este una dintre formele de manifestare ale agresiunii/ abuzului psihologic și este cu siguranță un cavaler al apocalipsei relaționale.