Dacă generațiile părinților și bunicilor celor care sunt acum părinți în România au fost crescute cu mai puține declarații de felul acesta, dacă majoritatea dintre ei rareori și-au auzit mama sau tatăl spunându-le explicit te iubesc! sau ești cel mai bun!, se înțelege că, odată ce au devenit părinți la rândul lor, nu au simțit poate impulsul direct și natural de a face astfel de declarații copiilor lor (deși știu foarte bine că își iubesc copiii și pot să-și dea seama că îi consideră cei mai buni din lume).
Acești părinți citesc deci pe site-uri și în cărți de parenting despre modul ideal de a vorbi cu copiii și pot găsi chiar câteva liste de formule - unele la nivelul de ˝mantre˝ - care ar trebui neapărat recitate copiilor.
Astfel că nu rareori auzim în zilele noastre prin parcuri sau mall-uri tot felul de declarații parentale care sună ca într-un film american cu părinți și copii. Câteodată un film mai bun, alteori însă unul mai căznit, mai puțin natural.
Și nu ne putem stăpâni întrebarea: ce ajunge la copil atunci când părintele face astfel de declarații? Când îi fac bine? Pot să îi facă rău, la modul în care avertizează generațiile mai vechi crescute mai sever: ˝îl răsfață˝?
Ce are sens să îi declarăm copilului, când și cum?
Iată ce vom încerca să investigăm în cele ce urmează.
Copiii au nevoi emoționale puternice și sunt puternic influențați de ceea ce află de la părinții lor. Practic, nimic nu este mai important pentru un copil decât să știe că este iubit necondiționat și ocrotit de părinții lui.
Da, copiii au anxietăți și o mulțime de alte emoții puternice și au nevoie de asigurare din partea părinților.
Da, este important să le dăm copiilor aceste asigurări și asta nu înseamnă că-i ˝răsfățăm˝.
Totul însă cu o singură condiție: să ne exprimăm natural și să spunem numai ceea ce gândim și simțim în momentul respectiv! O declarație e permisă numai dacă este sinceră.
Înseamnă acest lucru că orice declarație este permisă dacă este sinceră? Adică trebuie să îi spunem copilului ceea ce simțim în cuvintele pe care le credem potrivite, doar pentru a ne exprima corect aici și acum?
Nu, acest lucru nu ar trebui să îl facă niciun părinte. Dacă în relația cu un adult ne putem permite să fim sinceri și spontani, lucrurile se schimbă radical atunci când avem de-a face cu un copil. Aici, în special în calitate de părinte, nu avem decât o singură opțiune: aceea de a privi tabloul mai larg.
Trebuie să ținem seama de toate implicațiile pe care vorbele noastre le pot avea asupra copilului. Trebuie să ținem seama de modul în care percepe și gândește un copil. Cum vede și înțelege el ceea ce noi tocmai îi spunem?
Trebuie să ne dăm seama ce intenționăm de fapt atunci când îi spunem copilului aceste lucruri.
Da, față de un copil trebuie să ne alegem cuvintele - acesta este unul dintre motivele pentru care a consulta astfel de liste cu formule și mantre de spus copilului nu este deloc inutil, oferindu-ne un soi de bagaj de expresii, pe care însă avem datoria de a le examina critic și desigur de a le personaliza la maximum.
În schimb, declarațiile verbale învățate pe dinafară exact ca o mantră și ˝emise˝ la comandă oricând, în orice circumstanță, lasă copilului senzația de inautenticitate și, pe termen lung, distrug încrederea copilului în cuvintele părintelui său. Aceasta deoarece copilul are psihicul plonjat puternic într-un rezervor de comunicare afectivă și nonverbală, care este fără greș. Cu alte cuvinte, copiii sunt conectați cu precizie la semnalele afective și nonverbale, în special la cele emise de persoanele care sunt cele mai importante pentru ei, anume părinții. Pe scurt, nu îi ¨păcălim˝ cu declarații verbale de iubire atunci când, de fapt, suntem extrem de nervoși și nu vrem de la ei decât un singur lucru: să asculte!
Trebuie să înțelegem de aici că un copil ne ghicește gândurile și sentimentele oricum și nu are rost să ne gândim prea mult la ceea ce îi spunem?
Nicidecum! Are mare importanță ceea ce îi spunem. Practic, comunicând coerent afectiv pe două canale (respectiv verbal și nonverbal) îl învățăm pe cel mic să comunice și să descifreze lumea. Accentul cade însă pe coerent!
În momentul în care coerența nu există și, mai ales, în nefericitul caz în care ajungem să comunicăm verbal exact contrariul a ceea ce simțim (și nu trebuie să ne îndoim că exact acest lucru îl transmitem prin limbajul nostru nonverbal), cuvintele se întorc împotriva noastră, a copilului, a relației autentice dintre noi.
Una dintre teoriile devenite celebre despre etiologia schizofreniei și tulburărilor din această familie afirma că la baza atitudinii psihice din care se va dezvolta schizofrenia stă ceea ce a fost denumit double bind: adultul amenință copilul prin atitudinea sa afectivă interioară, exact în același timp în care îl asigură de dragostea sa, prin ceea ce spune verbal. Teoria a fost aprig contestată, desigur, în special din cauza factorului genetic din etiologia schizofreniei, mai important decât patternul de comunicare din familiile schizofrenilor. În epoca noastră, dominată de succesul programării neurolingvistice, teoria a fost aproape uitată. Chiar dacă rolul ei etiologic în schizofrenie mai este încă de probat sub aspect neuroștiințific, merită menționat acest aspect al potențialului confuzional pe care îl are asupra copilului emiterea a două semnale afective opuse, în același timp, de către cele mai importante persoane din viața lui.
Așadar, se impune oare concluzia că pur și simplu nu merită să învățăm care sunt lucrurile pe care un copil are nevoie în cel mai înalt grad să le audă de la părinții lui, deoarece riscăm să îi producem confuzii?
Nici acest lucru nu este adevărat. Dimpotrivă, merită să ne gândim cu maximă atenție la ceea ce are nevoie copilul să audă de la noi și cum îi putem comunica aceste lucruri în cel mai eficient mod!
Numai că trebuie să ne gândim la acest lucru ca la un mesaj cu mai multe canale de transmisie, verbale și nonverbale. Nu ne ajută prea mult să ne gândim la ceea ce ar trebui să declarăm verbal, ci la ceea ce vrem să îi transmitem copilului.
Merită să ne gândim la acele mesaje care oferă copilului ceea ce are cea mai mare nevoie sub aspect afectiv, dar felul în care le vom exprima trebuie să fie personal și mereu conectat la moment. Nu există comunicare afectivă în afara prezenței afective.
Trebuie să conștientizăm în cel mai înalt grad și faptul că ceea ce spunem ca părinți poate avea ecouri foarte adânci în psihicul copilului, poate fi profund distructiv sau, dimpotrivă, salvator. Cuvintele sunt la fel de importante cum este și coerența lor cu atitudinea noastră afectivă și nonverbală.
Așadar ce-i de făcut?
- conștientizează nevoile afective ale copilului.
- fii receptiv la momentele în care acesta are nevoie de feedbackul tău afectiv.
- fii receptiv la propria ta stare în aceste momente, ca părinte și ca adult pur și simplu.
- oferă-i copilului mesajul coerent, găsind cuvintele pe care el le poate înțelege complet și clar, fără ambiguități. Este ideal să fie cuvinte care te reprezintă și care vor cimenta o legătură specială între tine și el.
Formarea unui soi de ˝cod de încredere și afecțiune˝ între părinți și copil este unul dintre cele mai eficiente moduri de a-ți susține copilul de-a lungul întregii sale vieți.
Cele mai importante nevoi afective ale copilului pe care părintele le poate împlini:
- nevoia de a fi acceptat și iubit necondiționat așa cum este - copilul trebuie să știe că, deși poate greși el însuși, deși părinții pot greși și ei, legătura lor de iubire rămâne neatinsă;
- nevoia de exprimare și de recunoaștere a celor exprimate;
- nevoia ca părintele să-i valideze propriile sentimente și constatări;
- nevoia de încurajare, de asigurare;
- nevoia de reciprocitate: nu poți cere copilului sinceritate, dacă tu însuți, ca părinte, nu ești sincer. Nu poți cere copilului să-și recunoască greșelile dacă tu nu recunoști niciodată că ai greșit.
- nevoia de dreptate și coerență a lumii.
Cum exprimăm mesajele afective adresate copilului?
- în cuvinte și fraze simple și ușor de înțeles.
- fără echivoc - deci fără multe figuri de stil, fără metafore (care poate nouă ni se par de la sine înțelese, dar pentru copil pot părea cât se poate de exotice - și nu întotdeauna va întreba ce este cu ele!)
Ce nu trebuie niciodată să uităm să-i comunicăm copilului?
- iubire
- sprijin afectiv necondiționat: sunt mereu aici pentru tine, am încredere în tine
- te iert, atunci când este cazul (dacă greșeala recunoscută nu este însoțită de iertare, copilul poate rămâne cu o nedorită senzație de nesiguranță).
- mulțumesc, atunci când este cazul
- iartă-mă, atunci când este cazul
- îmi pare rău, atunci când este cazul
- sunt mândru de tine - merită să îi lăudăm reușitele mult mai mult decât să-i evidențiem greșelile. Niciun studiu realizat până acum în domeniul educației nu a arătat vreodată că vreun copil, în orice circumstanță, învață mai ușor în condiții aversive decât în condiții de acceptare și încurajare. Așadar, nu e nicio pierdere majoră dacă lăsați erori neevidențiate (mai ales la școală, unde oricum se vor găsi ˝binevoitori˝ care să arate cu degetul orice greșeală). În schimb, pentru buna stare afectivă a copilului, este important să îi arătați ce a făcut bine - fie și numai faptul că s-a străduit. Va fi premisa ca el să continue, să persevereze. Evitați, de asemenea, să lăsați fără reacție activitățile la care copilul ține cel mai mult. Copilul va percepe asta drept devalorizare. Dacă nu vă este prea ușor să vă exprimați entuziasmul, un simplu wow este suficient pentru a-i semnala celui mic faptul că alegerile sale contează.
Aceste două formule (5 și 6) nu indică spre o ¨vulnerabilizare˝ a părintelui (versus reprezentarea unui părinte atotputernic și infailibil), ci validarea unei relații firești, a unui schimb afectiv pe care copilul oricum îl percepe. Pentru copil, este o neprețuită dovadă de sinceritate și dreptate care îl va invita și pe el să dea dovadă la rându-i de sinceritate și dreptate în relațiile cu părinții și, prin extensie, cu alte persoane.