Conflictele umplu istoria și practic fac istoria. Studiem în special conflictele și felul în care ele se rezolvă, precum și urmările acestor rezolvări. Pe plan personal și social, suntem înconjurați de conflicte de tot felul, pe care le asociem cu stresul, în timp ce asociem pacea cu acele momente în care ne simțim bine și ne putem dezvolta. În ce măsură ține de noi să trăim în pace și în ce măsură suntem afectați de factori externi care ne împing în conflicte?
Ca să începem cu începutul, majoritatea înțelepțior lumii sunt de acord că:
- oamenii sunt diferiți, interesele lor sunt diferite, resursele însă nu sunt infinite, astfel încât de multe ori se poate ajunge la conflicte
- arta de a evita conflictele este arta păcii, aduce liniște și confort în comunitate
- există situații în care conflictul nu (mai) poate fi evitat
- felul în care se rezolvă conflictul este ceea ce definește gradul de civilizație a unei comunitati
- conflictele care duc la violență aduc rupturi în comunitate și tind să se reproducă și să se întindă, producând mai multe conflicte și mai multă violență
- conflictele rezolvate pașnic pot fi ocazii pentru o pace durabilă
- în istorie conflictul a însemnat oportunitate de evoluție.
Conflictele sunt pornite și întreținute de oameni și probabil că am observat cu toții că există persoane care se simt bine în conflict și care creează mereu conflicte, după cum există și „oameni ai păcii“ care oriunde ajung tind să creeze o atmosferă în care conflictele se aplanează. Există desigur și o categorie specială, a oamenilor care „se trezesc“ mereu în mijlocul unui conflict, într-un mod catastrofic și aproape magic, fără să aibă aparent nimic de-a face cu acele cauze care au produs conflictul - apoi aceștia fie se comportă ca niște conflictuali puri, fie au un soi de „oroare de conflict“ și sunt gata de orice ca să „scape“, să iasă din mijlocul conflictului sau, ca în preajma lor, vocile conflictuale să tacă - ceea ce poate duce la probleme mari din toate părțile. Unii specialiști numesc această atitudine „pasiv-agresivă“, iar prototipul ei este a-i determina pe alții să provoace acel conflict pe care ni-l dorim dar a cărui pornire nu ne dorim să ne-o asumăm.
Dincolo de aceste categorii extreme, există categoria celor care nu caută conflict, nu sunt agresivi sau ofensivi, dar pot tolera existența conflictelor în anturajul imediat. Ei nu se precipită pentru aplanarea cu orice mijloace a conflictului și caută ca rezolvarea acestuia să se realizeze în cele mai bune condiții și pacea să fie reciproc avantajoasă și durabilă.
Toleranța la conflict este un tip special de toleranță la frustrare care devine esențială atunci când conflictul nu mai poate fi evitat și cere răbdare pentru a fi rezolvat în cel mai avantajos mod cu putință pentru toate părțile implicate.
Desigur că există teorii care pun în evidență faptul că aceste tipuri de raportări umane la conflict au rădăcini în copilăria timpurie și toate conflictele au drept prototip conflictele din familia de origine, așa cum au fost ele percepute atunci. Tipul de raportare la adversitate este stâns legat de tipul de atașament pe care îl dezvoltă un copil. Cu cât atașamentele dezvoltate în copilăria timpurie sunt mai fragile, cu atât mai probabil este ca în conflictele care ne întâmpină în viața adultă să intrăm în poziția de copil și să intre în funcțiune atitudinile infantile. Dacă am deprins însă un stil de atașament sigur, ne vom putea raporta mai rațional și mai nuanțat la conflicte. De multe ori chiar tulburările și intoleranțele pe care le avem în cazuri de conflicte grave ne fac să ne dăm seama că suntem profund influențați afectiv și negativ de trecutul nostru și ne pot sugera să abordăm o psihoterapie.
Pe scurt, un copil traumatizat de conflictele între două persoane de atașament va putea dezvolta o aversiune față de conflict și va tinde să facă orice pentru împăcare, oricât de disproporționat și neadecvat ar fi, luând asupra sa atât cauza cât și rezolvarea conflictului. În viața adultă și în conflictele tipice vârstelor adulte, o astfel de atitudine este total irațională și cel mai adesea nu duce decât la retraumatizarea și/sau depresia acestui copil, devenit acum adult.
Un copil care a crescut fără o autentică stimă de sine, respectiv un copil care nu a fost investit cu încredere și afecțiune de părinți sau de persoanele semnificative din viața lui va deveni un adult care se teme să își afirme drepturile, pentru a nu crea conflicte. Se va teme în general de conflicte, pentru că nu poate lua atitudine și ar prefera să treacă neobservat - însă tocmai această poziție îl va expune unor situații delicate, deoarece va fi luat drept martor sau acolit de către părțile implicate în conflict. În schimb, atitudinea matură față de conflict presupune capacitatea de a suporta starea de adversitate, capacitatea de a analiza aspectele conflictului din punct de vedere rațional și de a reacționa adecvat.
Psihiatrul, psihologul și psihoterapeutul rus Mihail Litvak evidențiază modele de rezolvare a conflictelor inspirate de o artă marțială japoneză, aikido, unde principalul motor de acțiune este folosirea forței adversarului pentru a-l învinge. Arta supremă a luptătorului de aikido presupune să-și învingă adversarul și să pună capăt conflictului fără a folosi nici atacul, nici forța proprie și nici constrângerea, ci numai îndepărtând atacul și făcând ca întreaga forță a adversarului să cadă „în gol“. Această tehnică - numită chiar „arta păcii“ - pe care o vedem demonstrată cu claritate pe tatami - este perfect aplicabilă în toate conflictele din grupuri mari și mici, fără a fi nevoie de folosirea forței fizice.
Pe scurt, aceasta presupune să lași să se stingă ceea ce poate fi sămânță de conflict, fără a prelua și amplifica tema și câteodată fără a o critica, deoarece prima critică este cea care naște antagonism. Succesul suprem al acestei arte presupune a opri conflictele înainte ca ele să înceapă.
Dar principala condiție pentru a putea practica acest lucru este să avem atenția optimă în situație, să putem înțelege în egală măsură rațional și emoțional atât intențiile cât și interesele celor din jur.
Deci, înainte de orice sfat și tehnică, cel mai important este să îți dai seama cum te raportezi la conflict. Iată ce întrebări ar fi bine să îți pui dacă ceea ce te preocupă în acest moment este un conflict. Poți detalia cât mai mult, răspunzând în scris la întrebări.
- Ce sentimente îți stârnesc conflictul? Furie, indignare, simțul dreptății, dorința de a pune pe cineva „la locul său“ sau mai degrabă teamă, în diferite grade?
- Cum ai putea explica aceste sentimente? Mergi cât mai departe cu explicațiile și, dacă poți, cât mai departe înapoi în istoria personală, comparând cu alte conflicte prin care ai mai trecut.
- Acum analizează rațional conflictul: care sunt părțile implicate, care sunt interesele și mizele lor?
- Ce rezolvări poți vedea pentru conflict? Ce consecințe au acestea pentru tine și pentru ceilalți?
- Care este implicarea ta actuală în conflict? Ce poți schimba prin această atitudine a ta? Ți-ai putea schimba atitudinea cu una mai adecvată?