În psihiatrie au fost identificate încă din secolul al XIX-lea două direcții principale ale tulburărilor psihice majore, în funcție de care există și sisteme de tratament, inclusiv medicamentos, specifice.
Este vorba despre distincția între:
Tulburările de tip schizoid, caracterizate de gândire defectuoasă, atipică, de tip delirant, apariția unor tulburări de percepție de tip halucinatoriu (persoana percepe - vizual, auditiv și/sau prin alte simțuri - stimuli care nu sunt reali).
De obicei aceste simptome apar însoțite de răceală afectivă, respectiv o reducere de multe ori foarte accentuată a contactului emoțional cu ceea ce se întâmplă și cu persoanele din jur.
Tulburările de tip afectiv, care se caracterizează prin denaturări ale stării dispoziționale. Pacientul are:
- fie o stare maniacală, în care dispoziția sa este euforică, expansivă, în care el manifestă insomnie, agitație, nu se poate opri din vorbit, își supraestimează forțele și întreaga persoană și tinde spre angajarea nelimitată în activități care îi produc plăcere.
- fie o stare depresivă, în care „nu are chef de nimic“, este apatic, uneori extrem de trist, se autoculpabilizează pentru toate lucrurile (inclusiv pentru cele cu care nu are nicio legătură), poate suferi fie de insomnie cu gânduri de neputință, griji, anxietate și durere, fie de hipersomnie cu apatie, procesul mental i se încetinește și dorința de a comunica se diminuează până la dispariție
- fie pendulează între aceste două stări, care formează episoade succesive - aici avem de-a face cu tulburarea maniaco-depresivă.
Dacă se considera în mod tradițional că aceste două direcții se exclud reciproc, la un moment dat, la începutul secolului XX s-a observat totuși că la unii pacienți aceste două ramuri distincte de simptome pot coexista.
Se constatase deja că un episod depresiv sau maniacal poate fi însoțit de delir și halucinație sau că unele episoade schizofrenice erau însoțite de simptome asemănătoare depresiei. Totuși, s-au putut observa și pacienți care prezintă episoade pur schizoforme, urmate de episoade în care tulburările de dispoziție apar alături de simptome schizoforme cum sunt delirul și halucinația. Acești pacienți au început să primească diagnosticul de „tulburare schizoafectivă“.
Simptome
Tulburarea schizo-afectivă are ca principală trăsătură prezenţa, în acelaşi timp, a simptomelor fazei active psihotice şi a unei dispoziţii depresive sau euforice pe o perioadă semnificativă din intervalul de timp în care pacientul experimentează boala.
Pentru a fi diagnosticat cu faza acută psihotică, pacientul trebuie să prezinte timp de minimum o lună, cel puţin 2 din următoarele:
- idei delirante
- halucinaţii
- comportament dezorganizat sau imobilizare de tip catatonic
- limbaj dezorganizat.
Pentru a primi diagnosticul de tulburare schizo-afectivă, la acestea trebuie să se adauge în același timp:
Fie cel puțin 2 săptămâni de depresie majoră, cu minimum 4 din următoarele:
- insomnie sau hipersomnie;
- scăderea sau creşterea apetitului;
- agitaţie sau lentoare;
- stare de oboseală sau lipsă de energie;
- sentimente de inutilitate sau de vină excesivă;
- diminuarea capacităţii de a gândi, de a se concentra, de a lua o decizie;
- gânduri frecvente referitoare la moarte/suicid.
Fie minimum o săptămână de euforie - cu cel puțin 3 - sau de iritabilitate - cu cel puțin 4 - din următoarele:
- imagine hiperbolizată a propriei persoane „sunt regele lumii“;
- scăderea nevoii de somn;
- presiunea de a vorbi aproape continuu
- fugă de idei sau senzația că gândurile galopează și nu se poate ține după ele;
- incapacitate de concentrare
- stare de nelinişte;
- implicarea imprudentă în activităţi plăcute.
Fie minimum o săptămână de oscilație de la euforie (sau iritabilitate) la depresie.
Cauze
Cauzalitatea exactă a tulburărilor de acest tip (psihotic) este în continuare incertă: au fost invocați factori genetici și factori care țin de situația de viață a pacientului (stres, traume, pierderi, doliu). Statistic, s-a constatat că în familiile schizoafectivilor apar cazuri de schizofrenie mai des decât apar cazuri de tulburarilor de dispoziție. Tulburarea schizoafectivă este mai frecventă la femei. Tipul bipolar este mai frecvent la adulții tineri, iar tipul depresiv mai frecvent la persoanele mai în vârstă.
Conform simptomatologiei, tulburarea schizo-afectivă este de două tipuri:
- Tipul bipolar: cuprinde un episod maniacal sau mixt (maniaco-depresiv)
Episodul schizoafectiv de tip maniacal se caracterizează prin expansivitate, stimă de sine exagerată, idei de grandoare sau agitație, iritabilitate, logoree, comportament agresiv, idei de persecuție, hiperactivitate, incapacitatea de a se concentra, dezinhibiție pulsională, insomnii.
Episodul este numit „mixt“ atunci cand pacientul are simptome maniacale şi depresive în acelaşi timp, pe o perioadă de cel puţin o săptămână, cu variaţii rapide ale dispoziţiei, de la euforie la iritabilitate şi depresie
- Tipul depresiv: cuprinde numai episoade depresive majore (cu dispoziție depresivă, apatie, scăderea randamentului de lucru, idei de inutilitate, de vinovăție, de suicid, cu insomnie, scăderea apetitului, scădere in greutate) care coexistă pe termen lung cu simptome specifice schizofreniei (idei delirante despre transmiterea gândurilor, influența de la distanță, persecuție, control, alte idei delirante bizare, automatisme mentale, halucinații auditive)
Diagnostic
Tulburarea schizoafectivă este caracterizată prin evoluția concomitentă, simultană, a simptomelor afective și schizofrenice; criteriul diagnostic este reprezentat de 2 săptămâni de simptome de tip schizofrenic (delir, halucinație) fără tulburări majore ale dispoziției, urmat de episoade afective (depresive, maniacale sau oscilând între cele două) în care sunt prezente în continuare simptome de tip schizofrenic.
Conform Manualului Diagnostic și Statistic al Tulburărilor Mentale, versiunea în vigoare (DSM V), diagnosticul se pune după ce se confirmă existența respectivelor simptome și durata lor. De aceea este extrem de importantă discuția cu medicul psihiatru și oferirea de informații cât se poate de exacte.
De exemplu, este important de stabilit că aceste simptome nu sunt determinate de intoxicația cu droguri (stimulante: amfetamine, metadonă sau cocaină) sau de tulburări endocrine (hipertiroidism) sau neurologice (epilepsia de lob temporal). Pentru un diagnostic diferențial trebuie luată in considerare orice condiție medicală, psihiatrică sau legată de droguri care poate produce simptome psihotice sau dispozitionale. Astfel, este exclus diagnosticul de schizofrenie sau maladie schizo-afectivă atunci când examenele clinice, examenul somatic pe aparate și sisteme sau testele de laborator pun în evidență faptul că simptomele psihotice apărute în prim-plan sunt consecințe ale unei condiții medicale generale, unui delirium sau unei demențe.
Este dificil de deosebit o tulburare schizoafectivă de un episod depresiv/maniacal sever însoțit de delir și halucinații. În general prima reacție terapeutică este identică în toate aceste cazuri (administrarea de medicație antipsihotică pentru oprirea halucinațiilor și delirului) însă ulterior este important să știm dacă în tabloul general al maladiei sunt prezente și elementele afective - care atrag după ele medicație antidepresivă sau anti-maniacală, care nu se administrează în caz de schizofrenie fără elemente afective. În plus, pentru pacient un diagnostic de tulburare schizoafectivă prezintă șansa unui prognostic mai optimist decât poate avea un diagnostic de schizofrenie.
Prognostic
Tulburarea schizoafectivă este mai puțin frecventă decât schizofrenia și are un prognostic mai bun, deși la instalare poate compromite întreaga viață profesională a pacientului. Prognosticul pare a fi cu atât mai favorabil cu cât vârsta debutului bolii este mai înaintată și cu cât la declanșare au contribuit mai mulți factori incidentali, de tipul unor evenimente de viață defavorabile.
Antecedentele psihotice familiale înrăutățesc prognosticul.
Perspetivele de viitor ale pacientului sunt mai bune dacă simptomele primului episod se remit complet cu medicație (antipsihotice atipice combinate cu stabilizatoare ale dispoziției și antidepresive), pacientul având șansa să se întoarcă la o viață normală.
S-a constatat că este foarte important să se mențină medicația antipsihotică un timp îndelungat (cel puțin 2 ani) - în felul acesta pot fi evitate eficient recăderile, iar pacientul poate avea o viață satisfăcătoare. Deși 80% dintre pacienţii aflaţi la primul episod au cel puţin o recădere la 5 ani de la apariţia bolii, acest procent se reduce considerabil în cazul unui tratament de lungă durată cu medicaţie antipsihotică. Dacă această medicație este întreruptă brusc, riscul crește, iar în cazul unei recăderi, răspunsul la medicaţia antipsihotică poate fi mult diferit faţă de cel din ultimul episod de boală; simptomele pot persista chiar in pofida unui tratament medicamentos corect, fapt ce determină un declin semnificativ în funcţionarea pacientului.
Ce pot face cei din jur?
Membrii familiei și apropiații - sau chiar un psihoterapeut - pot juca un rol suportiv, în special după remiterea episodului acut și în special în susținerea și motivarea pacientului să continue tratamentul prescris și să nu întrerupă medicația. Aceasta îi poate aduce celui în cauză diferite inconveniente (de exemplu creșterea în greutate), iar cei apropiați au șansa/misiunea de a-l ajuta să găsească compensații, de a-l susține în menținerea unei igiene fizice și psihice care îl va ține în zona optimă de funcționare și satisfacție.