Infecția cu virusul West Nile

Virusul West Nile (WNV) se transmite prin înțepătura de țânțari infectați. Gazdele principale ale virusului sunt păsările sălbatice și migratoare. Țânțarii sunt vectorii de transmitere i virusului pe care-l iau atunci când înțeapă păsările bolnave. Țânțarii infectați transmit virusul altor păsări sau altor mamifere, inclusiv oamenilor, prin înțepătura lor. Aceasta este cea mai frecventă cale de transmitere. 

Alte căi de transmitere, mult mai rare, sunt prin transfuzia de sânge și prin transplantul de organe de la donatori infectați. Deși rar, virusul poate fi transmis de la mamă la copil în timpul sarcinii sau alăptării. Infecția cu West Nile nu se transmite prin contact direct între oameni, nici prin intermediul aerului, al apei sau al produselor alimentare. Nu există dovezi că virusul se transmite prin mușcătura de insecte, altele decât țânțarii.
 

Virusul West Nile este un arbovirus (virus transmis de artropode, precum țânțarii) și face parte  dintr-o familie numeroasă a genului Flavivirus, responsabil de producerea unor infecții virale la om și  alte vertebrate, inclusiv păsări și mamifere. Este răspândit pe scară largă în Africa, Europa, Orientul Mijlociu, America de Nord și Asia de Vest și a fost identificat pentru prima dată în anul 1937, în Uganda, în districtul West Nile, de unde și numele. 

Primele cazuri de febră West Nile provocate de infecția cu acest virus au fost raportate în cadrul unor studii asupra febrei care afecta păsările și oamenii din această regiune. De-a lungul decadelor, arealul virusului s-a extins, acesta fiind detectat și în alte părți ale lumii, având o răspândire semnificativă.
În Europa prezența virusului a fost confirmată în 1999. Primele cazuri au fost raportate în Grecia și Italia, iar ulterior, virusul s-a răspândit în alte țări europene, inclusiv în România. 
 

Migrația păsărilor este principalul factor care a dus la răspândirea virusului. Un al doilea element favorizant îl reprezintă speciile de țânțari din genul Culex, vectorii cei mai eficienți în transmiterea infecției, aceștia contribuind la răspândirea agentului patogen în diferite regiuni. Un context favorabil îl reprezintă și schimbările climatice, care au permis aclimatizarea unor noi specii de țânțari, la rândul lor vectori în propagarea infecției. 

Mișcarea internațională a persoanelor și a mărfurilor, inclusiv transportul de animale, al păsărilor infectate și al produselor agricole, a contribuit la răspândirea virusuluii în noi regiuni. 

Aceleași elemente sunt cele care au favorizat apariția de cazuri West Nile în România. În 2024 zonele unde virusul a fost confirmat sunt Bucureștiul și împrejurimile și județele Mureş, Satu Mare, Bistriţa-Năsăud. 

Conform datelor Centrului European pentru Controlul și Prevenirea Bolilor, care colectează, centralizează și analizează situația epidemiologică din statele europene, numărul total de cazuri raportate până în prezent (14 august 2024 - n.n) în acest an se încadrează în intervalul așteptat, chiar dacă numărul de cazuri din Grecia și Spania este mai mare decât în anii precedenți. Indicatorii clinici și de severitate sunt, de asemenea, similari cu anii anteriori. Regiunile afectate, în acest an, fie au fost afectate anterior, fie aveau zone învecinate care au raportat cazuri, dar există și areale noi unde prezenta virusului este confirmată, România fiind în această situație. În plus, având în vedere condițiile meteorologice favorabile pentru transmiterea virusului, se așteaptă cazuri suplimentare de febra West Nile indusă de virus în săptămânile și chiar lunile următoare.
 

Boala mușcăturii de țânțar are o perioadă de incubație între 2 și 6 zile, dar simptomele infecției pot să apară și după 14 zile. În general, circa 80 dintre persoanele înțepate de țânțari purtători ai virusului nu vor avea simptome. În 20% dintre situații pot apare simptome ușoare. În acest din urmă caz, simptomatologia durează între 3 și 6 zile și se atenuează treptat din a 3 ori a 4 zi. 

Virusul West Nile provoacă manifestări grave la aproximativ 1% dintre persoanele infectate, cu o morbiditate și mortalitate crescute la indivizii cu vârsta de peste 50 de ani. În cazurile severe pot apărea sechelele neurologice manifestate prin slăbiciune musculară. Din rândul acestora, 10% pot dezvolta paralizie facială completă. Un caz din 150 de infecții cu virusul West Nile duce la encefalită sau meningită, iar rata mortalității, în cazul acestora este de 3-15%. Persoanele de peste 75 de ani sunt expuse unui risc ridicat, la fel și cele care au afecțiuni asociate severe sau decompensate.

Simptomele infecției ușoare cu virusul West Nile includ:

• febră;  
• greață și vărsături;
• pierderea poftei de mâncare;
• stare generală de alterată;
• durere musculară, de cap și de spate; 
• erupții cutanate mai ales pe spate;
• ganglioni limfatici umflați; 
• dureri oculare.

Simptomele infecției severe, pe lângă cele deja menționate, sunt:

• durere de cap severă; 
• slăbiciune musculară severă;
• slăbiciunea musculară severă care provoacă pierderea tonusului muscular și incapacitatea de a mișca membrele afectate și pierderea reflexelor; 
• rigiditate și contracții involuntare;
• fotofobie (sensibilitate la lumină); 
• dezorientare și confuzie; 
• convulsii;
• simptome respiratorii;
• erupție cutanată eritematoasă pe gât, trunchil, brațe sau picioare.

Formele severe de boală pot duce la complicații pulmonare, afectarea reflexului de înghițire, sechele neurologice permanente și pot predispune la tromboză venoasă profundă, cu risc vital. 

Istoricul personal, care indică posibile mușcături de țânțari, si simptomele pot ajuta la stabilirea diagnosticului, dar confirmarea bolii West Nile se face prin teste de sânge pentru detectarea anticorpilor. Aceștia sunt prezenți în sânge la 3-6 zile de la înțepătura de țânțar și persistă până la 90 de zile.  

Testul ELISA este folosit pentru diagnostic, iar în unele cazuri se poate folosi și metoda PCR pentru a detecta direct ARN-ul viral în probele de sânge.

Pentru formele severe, tratamentul este unul complex de susținere a organismului și a funcțiilor vitale și necesită spitalizare. Acesta poate include administrarea de lichide intravenoase, susținerea funcțiilor respiratorii și monitorizarea atentă a funcțiilor vitale.

Depășirea infecției dezvoltă o imunitate puternică care persistă pentru toată viața și previne o nouă îmbolnăvire. Totuși reacția imunitară dezvoltată de infecția cu acest virus depinde de capacitatea de reacție a sistemului imunitar al fiecărui individ. Persoanele cu un sistem imunitar slăbit, din cauza unor afecțiuni sau tratamente medicamentoase, nu au un răspuns imunitar puternic la infecția inițială sau imunitatea dobândită scade în timp. Totuși, majoritatea persoanelor sunt protejate de o a doua infecție cu virusul West Nile dacă au trecut prin boală.

Prevenția este esențială, dat fiind că nu există un vaccin pentru virusul West Nile destinat utilizării la om. Măsurile preventive includ:

• Evitarea înțepăturilor de țânțari prin utilizarea de repelenți, purtarea de haine care acoperă cât mai mult pielea și utilizarea plaselor de țânțari.
• Eliminarea surselor de apă stătătoare, care pot servi drept locuri de reproducere pentru țânțari.
• Instalarea plaselor la ferestre și uși pentru a împiedica intrarea țânțarilor în casă.

Virusul West Nile este o problemă importantă de sănătate publică, dar cu măsuri adecvate de prevenție și monitorizare, riscurile pot fi semnificativ reduse.

Există un tratament specific pentru virusul West Nile?

Nu. Cercetările sunt în desfășurare pentru a dezvolta un vaccin sigur și eficient împotriva virusului West Nile și pentru a înțelege mai bine mecanismele prin care virusul provoacă boala severă. De asemenea, sunt studiate noi metode de control a populațiilor de țânțari și de prevenire a răspândirii virusului.
Care sunt zonele afectate de virusul West Nile?
Virusul West Nile a fost detectat pe scară largă în multe părți ale lumii. Țări precum Grecia, Spania și Italia au înregistrat un număr mare de cazuri. România, Bulgaria și Italia au raportat cazuri de infecție cu virusul West Nile. Virusul este prezent în Israel și Turcia, în Statele Unite, în Mexic și Canada. 

În regiunile afectate, răspândirea virusului poate varia în funcție de sezon, condițiile climatice și controlul populațiilor de țânțari.

Cât de des apare virusul West Nile?

Anual, dar cu o frecvență variabilă în funcție de regiune și condițiile climatice, cu focare mai frecvente în timpul verii și în regiunile unde sunt condițiile favorabile proliferării țânțarilor. Totuși, infecția poate fi contactată în tot cursul anului. 

Toți țânțarii pot transmite boala? 

Teoretic, da. Practic sunt câteva specii de țânțari care au un rol major în transmiterea infecției, este vorba despre speciile Aedes, Culex sau Anopheles. 

Țânțarii pot transmite doar virusul West Nile?

Nu. Țânțarii sunt vectori esențiali în transmiterea virusului West Nile, dar pot transmite și febra Dengue, virusul Zika și parazitul care provoacă malaria, printre alte boli. 
Cum pot recunoaște dacă am fost infectat cu virusul West Nile?
Dacă ai fost înțepat de țânțari și ai în câteva zile semnele unei infecții virale poți suspecta contaminarea cu virusul West Nile. Un test de sânge poate confirma existența virusului. 

Surse: 

• ecdc.europa.eu
• medscape.com
• cdc.gov

Autor: Silvana Patrascanu, Senior Editor