Claustrofobia

• Claustrofobia afectează persoane care se află într-un spațiu mic.
• Declanșarea acesteia poate duce la sentimente de panică.
• Cauzele pot include condiționare clasică sau factori genetici.
• Există o varietate de sfaturi și tratamente care pot ajuta în depășire temerilor, respectiv a claustrofobiei.

Cuvântul “claustrofobie” provine din cuvântul latin claustrum, care înseamnă „un loc închis” și cuvântul grecesc phobos, care înseamnă „frică”.

Persoanele care suferă de claustrofobie vor depune eforturi mari pentru a evita spațiile mici și situațiile care declanșează panică și anxietate. Acestea pot evita locuri precum metroul, utilizând mai degrabă scările decât un lift, chiar dacă sunt implicate mai multe etaje.

Studiile demonstrează că peste 10% din populația globală suferă de claustrofobie. Simptomele pot fi severe, iar mulți oameni, din păcate, nu optează pentru tratarea acesteia.

Un psihoterapeut / psihiatru va interoga pacientul asupra simptomele sale. De asemenea, un diagnostic de claustrofobie poate apărea în cadrul unei consultații în legătură cu o altă problemă legată de anxietate.

Psihologul este cel care utilizează scale și chestionare în vederea formulării unei ipoteze diagnostice. Psihiatrul coroboreaza informatiile primite in timpul evaluării psihiatrice ( interviu și observație directă) cu ipotezele diagnostice formulate de psiholog, pentru a pune diagnosticul final.

Pentru a clarifica anumite detalii, medicul poate folosi:

• un chestionar de claustrofobie, pentru a ajuta la identificarea cauzei anxietății;
• o scală de claustrofobie, pentru a ajuta la stabilirea nivelurilor de anxietate.
• Pentru o anumită fobie ce trebuie diagnosticată, trebuie îndeplinite anumite criterii.

Acestea sunt:

• O teamă persistentă nerezonabilă sau excesivă cauzată de prezența sau anticiparea unei situații specifice;
• Anxietatea ca răspuns atunci când persoana este expusă la stimul, posibil un atac de panică la adulți sau, la copii, plâns sau blocaj;
• Pacienții adulți înțeleg că teama lor nu este proporțională cu amenințarea sau pericolul perceput;
• Evitarea conștientă a obiectul sau a situației temute, ori o tendință de a face față acestor experiențe, dar cu suferință sau anxietate;
• Reacția, anticiparea sau evitarea acestor situații interferează cu viața de zi cu zi a persoanei și cu relațiile, cauzând suferință semnificativă;
• Fobia a persistat pe o perioadă relativ îndelungată, de obicei 6 luni sau mai mult;
• Simptomele nu pot fi atribuite unei alte afecțiuni mentale, cum ar fi tulburarea obsesiv-compulsiva sau tulburarea de stres post-traumatic.

Claustrofobia reprezintă o tulburare de anxietate. Simptomele apar, de obicei, în timpul copilăriei sau adolescenței. Intrarea într-un spațiu restrâns, sau doar un gând de acest fel, poate declanșa temeri precum:

• Teama de respirație insuficientă;
• Teama față de o potențială lipsă de oxigen;
• Teama de sufocare.

Atunci când anxietatea atinge un anumit nivel, persoana poate începe să experimenteze:

• Transpirație și frisoane;
• Frecvență cardiacă accelerată și tensiunea arterială ridicată;
• Amețeli și leșin;
• Gură uscată;
• Hiperventilație sau hipoventilație;
• Senzație de febră;
• Tremurături și un sentiment de „fluturi” în stomac;
• Greaţă;
• Durere de cap;
• Amorţeală;
• Senzație de sufocare;
• Durere toracică și dificultate de a respira;
• Impuls de a merge la toaletă;
• Confuzie sau dezorientare;
• Frică de a se îmbolnăvi.

Acest tip de anxietate nu este declanșată doar de spații mici, ci și de gândul față de ce se poate întâmpla în momentul în care individul în cauză se simte blocat în acel spațiu. De aceea apare teama de a rămâne fără oxigen.

• Lifturi sau vestiarele din magazine de vestimentație;
• Tuneluri, subsoluri sau pivnițe;
• Trenuri, autobuze și metrou;
• Uși rotative;
• Avioane;
• Toalete publice;
• Vehicule, în special cele cu închidere centralizată;
• Zone aglomerate;
• Spălătoriile automate de mașini;
• Unele facilități medicale, cum ar fi aparatele de RMN;
• Camere de dimensiuni mici, camere încuiate sau camere cu ferestre care nu se deschid.

Reacțiile includ:

• Verificarea ieșirilor și poziționarea în apropierea lor atunci când se intră într-o astfel de cameră;
• Senzația de anxietate în momentul în care toate ușile sunt închise / încuiate;
• Poziționarea în apropierea ușii în cadrul unui eveniment social aglomerat sau a unei întâlniri;
• Evitarea șofatului sau a călătoriei ca pasager atunci când se preconizează un trafic aglomerat;
• Utilizarea scărilor în locul ascensorului, chiar dacă acest lucru este dificil și inconfortabil.
• Claustrofobia implică o teamă de a fi blocat într-o anumită zonă, așadar, un șir de oameni în fața casei de marcat poate, de asemenea, provoca senzația de claustrofobie pentru anumite persoane.

“Ca și alte tulburări de anxietate, și claustrofobia este o frică „învățată”, dobândintă, si prin urmare, cu ajutorul psihoterapiei poate fi vindecată!”, Adriana Buda, psihoterapeut la Clinica Oana Nicolau

Teama de spații închise este considerată o teamă irațională. Cei mai mulți care suferă de claustrofobie, când intră într-o cameră fără ferestre, știu în mod conștient că nu există nici un pericol.Totodată, aceiași oameni se vor teme sau, eventual, vor fi îngroziți până în punctul de a îngheța.

O persoană poate asocia spațiile mici cu un sentiment de panică sau pericol iminent din cauza unor experiențe anterioare marcante, sau chiar din copilărie. Debutul claustrofobiei poate veni în orice moment al vieții unui individ. O astfel de experiență poate avea loc de mai multe ori, sau o singură dată, pentru a face o impresie permanentă asupra minții.

Majoritatea participanților claustrofobi în cadrul unor experiment au raportat că fobia lor a fost „dobândită ca urmare a unui factor declanșator”. În cele mai multe cazuri, claustrofobia pare să fie rezultatul experiențelor trecute.

Câteva exemple de experiențe comune care ar putea duce la apariția claustrofobiei la copii (sau adulți) sunt următoarele:

• Un copil (sau, mai puțin frecvent, un adult) este închis într-o încăpere întunecată și nu poate găsi ușa sau întrerupătorul de lumină.
• Un copil este închis / blocat (din greșeală / dinadins) într-o cutie.
• Un copil este închis / blocat într-un dulap.
• Un copil cade într-o piscină adâncă și nu poate înota.
• Un copil este separat de părinți într-un spațiu extrem de aglomerat și se pierde.
• Un copil își blochează capul între barele unui gard și nu poate ieși.
• Un copil se târăște într-o gaură / groapă și se blochează sau nu își poate găsi drumul înapoi.
• Un copil este lăsat pe cont propriu în mașina, furgoneta sau camionul părintelui.
• Un copil se află într-o zonă aglomerată care nu are ferestre (o sală de clasă, un subsol etc.), înconjurat de multe persoane; este trimis acolo drept mijloc de pedeapsă.

Când discutăm despre „experiențe trecute”, acestea se pot extinde până la momentul nașterii. Diverși specialiști au ajuns la următoarea concluzie: frecvența înaltă a claustrofobiei este cauzată de traumele la naștere, despre care se spune că sunt unele dintre cele mai îngrozitoare experiențe pe care le poate trăi o persoană de-a lungul vieții sale. În acel moment, neputincios, copilul poate dezvolta claustrofobie.

Rezonanța magnetică

Imagistica prin rezonanță magnetică (RMN) poate declanșa claustrofobia. O scanare cu aparatul de RMN implică timp petrecut în poziție întinsă în interiorul unui tub îngust. În cadrul unui studiu bazat pe claustrofobie și RMN, s-a raportat că 13% dintre pacienți au experimentat un atac de panică în timpul procedurii. Procedura a fost legată nu numai de declanșarea claustrofobiei „preexistente”, ci și de apariția tulburării pentru unele persoane. Atacurile de panică înregistrate în timpul procedurii pot împiedica persoana să se adapteze situației, perpetuând astfel frica.

Un alt factor care ar putea provoca declanșarea claustrofobiei este „informația primită”. Mulți oameni, în special copiii, învață de cine și de ce să se teamă prin a-și observa părinții sau colegii. Condiționarea clasică poate include momentul în care o persoană vede o altă persoană expusă direct unei situații deosebit de neplăcute. Acest lucru ar fi similar cu observarea unei persoane blocate într-un spațiu strâns, o persoană sufocată sau oricare dintre celelalte exemple enumerate mai sus.

Amigdala

Amigdala este una dintre cele mai mici structuri ale creierului, dar și una dintre cele mai puternice. Amigdala este necesară pentru condiționarea fricii și pentru crearea unui răspuns de luptă sau fugă. Un răspuns luptă sau fugă este creat atunci când stimulul extern (un eveniment, etc.) este asociat cu o situație gravă, periculoasă. Specialiștii consideră că rădăcinile unei fobii se află în acest răspuns de luptă sau fugă.

În generarea unui răspuns de luptă sau fugă, amigdala acționează în felul următor: cele două nuclee ale amigdalei transmit impulsuri altor nuclee, care influențează viteza de respirație, agitația fizică, eliberarea adrenalinei, tensiunea arterială, ritmul cardiac și răspunsurile defensive, care pot include înghețarea, fuga sau lupta (există trei tipuri de răspuns în fața fricii).

Un studiu făcut de Fumi Hayano (specialist în tulburări de anxietate) a observat că amigdala dreaptă are dimensiuni mai mici la pacienții care au suferit de tulburări de panică. Reducerea mărimii a rezultat într-o structură cunoscută sub numele de grupul nuclear corticomedial. Acest lucru cauzează interferențe, care la rândul lor cauzează reacții anormale la stimulii neplăcuți pentru persoanele cu tulburări de panică. În cazul oamenilor claustrofobi, acest lucru se transpune în panică sau reacție exagerată față de o situație în care aceștia se simt limitați din punct de vedere fizic.

În urma unui diagnostic, medicul sau psihoterapeutul poate recomanda una sau mai multe din următoarele opțiuni de tratament.

Terapie cognitiv-comportamentală

Terapia cognitiv-comportamentală este o formă de tratament pentru majoritatea tulburărilor de anxietate. Se consideră, de asemenea, că este deosebit de eficientă în combaterea tulburărilor în care pacientul nu se teme de situație, ci se teme mai degrabă de ceea ce ar putea rezulta dintr-o astfel de situație. Scopul final al terapiei cognitiv-comportamentale este de a modifica gândurile distorsionate și comportamentele disfuncționale asociate cu această fobie.

Teoria spune că modificarea acestor gânduri va diminua atât nivelul de anxietate, cât și gradul de evitare a anumitor situații. De exemplu, acest tip de terapie ar încerca să convingă un pacient care suferă de claustrofobie că ascensoarele nu sunt periculoase, ci de fapt, sunt extrem de utile pentru deplasarea rapidă dintr-un punct în altul.

Un studiu realizat de S.J. Rachman arată că terapia cognitiv-comportamentală a redus frica și gândurile / conotațiile negative cu o medie de aproximativ 30% din pacienții testați (suferind de claustrofobie), dovedind că este o metodă relativ eficientă.

Scopul este de a recalibra mintea pacientului astfel încât să nu mai simtă amenințare față de locurile de care se teme. Oamenii care fac față unor astfel de spații se simt descurajați în a căuta tratament.

Expunerea in vivo

Această metodă forțează pacienții să se confrunte cu temerile lor prin expunerea completă la orice temere pe care o au. Acest lucru se face, de obicei, într-o manieră progresivă, începând cu expuneri de nivel mic și deplasându-se ascendent, spre expuneri severe. De exemplu, un pacient care suferă de claustrofobie ar începe procesul prin intrarea ghidată într-un lift, urmând ca spre final să experimenteze cu un aparat de RMN.

Mai multe studii au dovedit că expunerea in vivo este o metodă eficientă de a combate diferite fobii, inclusiv claustrofobia. S.J. Rachman a testat, de asemenea, eficiența acestei metode în tratarea claustrofobiei și a descoperit că ea diminuează frica și gândurile / conotațiile negative cu o medie de aproape 75% la pacienții săi. Dintre metodele pe care le-a testat în acest studiu particular, aceasta a fost de departe cea mai semnificativă reducere.

Expunere interoceptivă

Această metodă încearcă să recreeze senzațiile fizice interne ale unui pacient (din momentul unui episod de claustrofobie) într-un mediu controlat. Acest tip de expunere este o versiune mai puțin intensă a expunerii in vivo.

Expunerea interoceptivă a fost metoda finală de tratament testată de S.J. Rachman în studiul său din 1992. A diminuat frica și gândurile / conotațiile negative cu aproximativ 25%. Aceste numere nu au corespuns cu cele ale expunerii in vivo sau terapiei cognitiv-comportamentale, dar a rezultat în reduceri semnificative.

Exerciții de relaxare și vizualizare

Terapeuții vor oferi diferite tehnici de relaxare și vizualizare pentru a fi utilizate atunci când pacientul se află într-o situație ce declanșează claustrofobia. Tehnicile pot include exerciții precum numărarea inversă de la 10 sau vizualizarea unui spațiu sigur. Aceste tehnici pot ajuta în calmarea anxietății și în diminuarea stării de panică.

Medicină alternativă sau complementară

Unele suplimente și produse naturale pot ajuta pacienții să gestioneze panica și anxietatea. Unele uleiuri calmante sunt disponibile pentru cumpărare online, cum ar fi ulei de păducel, lavandă, cătină, valeriană, rozmarin, roiniță, etc.

Terapia cu medicamente

Antidepresivele și medicamentele relaxante pot ajuta la gestionarea simptomelor, dar nu vor rezolva problema de bază. Acestea ajută la bătăilor puternice de inimă, adesea asociate cu atacurile de anxietate.

Alte forme de tratament care s-au dovedit a fi eficiente în mod rezonabil sunt:

• Psihoeducația – îmbinarea psihoterapiei cu educația, pentru a ajuta oamenii să înțeleagă și să învețe cum să gestioneze anumite probleme cu care se confruntă
• Hipnoza regresivă – izolarea cauzelor emoțiilor și evenimentele negative din trecutul unui subiect, pentru a ajuta pacientul să le depășească
• Observarea persoanelor din jur – observarea interacțiunii alto persoane cu sursa de frică pot reasigura pacientul de siguranța situației
• Tratamentul durează adesea în jur de 10 săptămâni, cu sesiuni de două ori pe săptămână. Cu un tratament adecvat, claustrofobia se poate depăși.

Strategii care vă pot ajuta în a face față claustrofobiei:

• Stați pe loc în cazul unui atac de panică. În cazul în care șofați, vă recomandăm să opriți pe partea laterală a drumului și să așteptați până când simptomele au dispărut.
• Reamintiți-vă că gândurile și sentimentele înspăimântătoare vor dispărea.
• Încercați să vă concentrați pe ceva ce nu reprezintă o amenințare, spre exemplu, trecerea timpului sau persoane din jur.
• Respirați lent și profund, numărând până la trei la fiecare respirație.
• Reamintiți-vă că teama nu este reală.
• Vizualizați rezultate pozitive și imagini.

Strategiile pe termen lung pot include aderarea în cadrul unei clase de yoga, elaborarea unui program de activități fizice sau rezervarea unui masaj cu aromaterapie, pentru a face față stresului.

Pentru că ele pot declanșa o teamă atât față de pericolul de sufocare, cât și de restricție a căilor respiratorii, scanările cu aparatul de RMN se dovedesc a fi deseori dificile pentru pacienții claustrofobi. În prezent, estimările menționează că pacienții refuză să treacă prin scanare în procente de 4% – 20%, tocmai din acest motiv. Un studiu estimează că acest procent ar putea atinge 37% din totalul pacienților destinați acestei proceduri. În medie, o astfel de scanare durează aproximativ 50 de minute; acest lucru este mai mult decât suficient timp pentru a declanșa teamă și anxietate extremă într-un pacient cu nivel de claustrofobie sever.

În ciuda anxietății extreme, procedura RMN, precum și alte proceduri medicale, reprezintă o parte importantă a vieții. Neglijarea sănătății este extrem de periculoasă, în special din cauza unei fobii. Aveți la dispoziție asistență profesională pentru a vă gestiona claustrofobia, mai ales dacă vă împiedică să participați în cadrul testelor medicale.

Pregătire înaintea unei proceduri medicale

• Anunțați medicul despre fobie în prealabil. El sau ea vă poate ajuta să vă pregătiți pentru procedură, explicându-vă în detaliu demersul testului medical. Astfel, veți avea o părere inițială despre ce va urma.
• Cereți să vedeți echipamentul înaintea procedurii. Pentru mulți, văzând doar aparatul de RMN și modul în care acesta operează, poate ajuta la reducerea anxietății anticipatorie. Există posibilitatea de a avea permisiunea să testați aparatul sau să vizionați un specialist care pornește echipamentul.
• Informați-vă cu privire la posibile metode de distragere a atenției. Unele facilități medicale de actualitate oferă muzică, imagini liniștitoare sau chiar filme pentru pacienții supuși testelor de anxietate. Câteva echipamente sunt mult mai optimizate și modernizate, cu scopul de a recrea o scenă liniștită de pe plajă sau alt mediu plăcut în camera de testare.
• Interesați-vă despre sedarea chimică. Unii medici prescriu tranchilizante ușoare pentru anumiți pacienți care urmează a fi supuși aceste proceduri. Desigur, acest lucru va depinde de istoricul dvs. personal de sănătate și de cerințele procedurii specifice. Mulți medici nu vor oferi un tip de sedare mai puternic, cum ar fi anestezia generală. Această opinie poate să varieze în cadrul comunității medicale.
• Discutați despre alternative. Unele facilități oferă acum „RMN deschis”, care elimină tubul închis. Veți fi în continuare limitat fizic, dar veți avea acces la aer proaspăt și lumină. Dacă nivelul de frică nu este sever, acest tip de RMN poate fi tolerabil. În plus, pentru anumite tulburări de anxietate, pot fi utilizate și tipuri alternative de proceduri imagistice. Discutați cu medicul dumneavoastră despre riscurile și beneficiile acestor posibile alternative.

Practicile de autohipnoză, de meditație sau alte tehnici de relaxare în interiorul aparatului de RMN vă pot ușura întreaga experiență. Tehnicile de respirație ajută de asemenea. Se recomandă numărarea respirațiilor ca modalitate de a vă concentra atenția asupra unui alt lucru în afara testului.

Claustrofobia este o tulburare tratabilă și orice persoană are potențialul de a se recupera din cauza afecțiunii. Pentru unii oameni, claustrofobia dispare atunci când îmbătrânesc. Dacă nu, există modalități diferite de a trata frica și simptomele fizice, precum și de a gestiona declanșarea acesteia, pentru a trăi o viață activă și împlinită.