„Eu sunt medicul cu care nu vrea să aibă de-a face niciun părinte. Poate doar să bem o cafea împreună, dar atât”- așa se prezintă Dana Zaciu, medic primar neonatologie, șefa secției de Terapie Intensivă Neonatală din cadrul Spitalului Regina Maria Băneasa din București. Iar adevărul este că niciun părinte sau viitor părinte nu vrea să-și știe copilul în terapie intensivă, însă dacă se întâmplă totuși lucrul acesta, cel mai probabil și-ar dori să-l știe pe mâinile unui specialist ca dr. Dana Zaciu. În secția pe care o conduce, ajung cazuri dintre cele mai complicate, provenind din sarcini problematice, de la mame disperate, cărora medicii le-au spus că nu se mai poate face nimic. Dar nou- născuții sunt plini de surprize, iar dr. Zaciu știe că până la ”nimic” e cale lungă. Așa se face că albumul ei de amintiri este plin de foști pacienți care sărbătoresc primul Crăciun, prima aniversare, prima serbare, primul dinte căzut, prima zi de școala etc, iar ceea ce îi aseamănă este faptul că viața lor a atârnat, la naștere sau imediat după, de un fir extrem de subțire de ață.
Când era mică, Dana Zaciu aduna copiii din jurul blocului, îi pansa, le dădea ceaiuri și pastile magice și-i făcea bine imediat. O făcea cu atâta pasiune, încât nimeni nu se îndoia că, mare fiind, ar putea urma altă cale decât Medicina. O simțea și ea, iar la întrebarea ”Ce te faci când vei fi mare?” răspundea fără să clipească ”Doctor de copii”.
În adolescență, când și-a anunțat părinții că vrea să devină medic, au încercat să o descurajeze, din dorința de a o proteja și a o îndrepta spre o viață mai ușoară. ”Tatăl meu a fost cel care a insistat să fac altceva, știa că medicina presupune ani întregi de învățare, examene complicate și o viață stresantă. I-am dat dreptate mai târziu, însă atunci eram la vârsta la care reacția lui a fost un stimul în plus să-mi urmez dorința”.
Nici mama nu i-a acceptat ușor alegerea, iar de-a lungul carierei, când o vedea epuizată după vreo gardă complicată, o întreba dacă nu i-ar fi mai bine, totuși, să facă altceva. ”Indiferent cât de greu mi-a fost, nu m-am gândit să schimb specializarea. În momentele de deznădejde ale mamei, îi spuneam că nu îmi închipui că o altă meserie mi-ar aduce atât de multă bucurie. Și nici nu aș putea face altceva cu același grad de implicare. Văzând rezultatele muncii și ale implicării mele, cred că acum a înțeles”.
Locul unde imposibilul devine posibil
Pentru că a fost interesată în egală măsură atât de Neonatologie, cât și de Terapie Intensivă, s-a specializat în ambele, iar din anul 2000, când a început rezidențiatul, traseul ei profesional a însemnat: secția de Anestezie- Terapie Intensivă a Spitalului Militar, Terapie Intensivă la Grigore Alexandrescu, Neonatologie la Spitalul Municipal, Terapie Intensivă Neonatală în cadrul Spitalului Regina Maria Băneasa.
Secția pe care o conduce astăzi concentrează cazurile cu risc foarte mare, cele mai multe fiind pacientele doctorului Hadi Rahimian, medic primar obstetrică- ginecologie și director medical al Spitalului Băneasa. Dr. Hadi Rahimian, specializat în chirurgie fetală, preia cazuri extrem de complicate, operează copii încă din uter și este autor al multor premiere în chirurgia fetală. Așadar, în Spitalul Băneasa ajung multe paciente cu sarcini la risc, cazuri complexe, la limită.
„Părinții cu cazuri grave știu la cine vin. Vin țintit. Sunt copii cu patologii severe, cu malformații, cazuri disperate care ajung la dr. Hadi Rahimian, și apoi la noi, în Terapie Intensivă. Sunt multe cazuri la limită, cărora noi suntem dispuși să le acordăm împreună o șansă atunci când nimeni nu mai face asta. La puțin timp după ce am ajuns la Regina Maria, domnul doctor Rahimian mi-a adus primul caz de chilotorax, adică acumulare de lichid în plămâni când copilul este încă în burtă. Toți medicii la care fusese mămica înainte, în mai multe orașe din țară, îi recomandaseră întrerupere de sarcină și nu acordau copilului nicio șansă. Era o sarcină obținută greu, nu puteai să spui pur și simplu: fă avort! Dr. Rahimian a venit la mine cu mămica de mână și mi-a zis: tu te ocupi de ea! Ne-am chinuit mult cu acest caz, dar am reușit. A urmat apoi o hernie diafragmatică fără șanse prea mari, dar am reușit și acolo”, își amintește dr. Zaciu.
Dr. Zaciu și Dr. Rahimian, alături de Oscar, operat de mielomeningocel
O viață plină de surprize: „L-am regăsit în satul strămoșilor mei pe primul copil pe care l-am reanimat”
În unele zile, la Terapie Intensivă Neonatală sunt 4, 5 copii, în altele 25. „Durerile mari, spune dr. Zaciu, nu vin de unde te aștepți, adică din sarcini premature cu riscuri foarte mari, ci din sarcinile în care nu s-a înregistrat nicio problemă, cu copii născuți la termen care, imediat după naștere sau la câteva zile după, încep să aibă probleme. E ceva specific neonatologiei. Este o provocare permanentă de a face față unor situații neprevăzute, pentru că prichindeii aceștia se pricep să ne facă surprize și trebuie să fim foarte pe fază, să intervenim în orice moment”.
Viața de neonatolog e plină de surprize, de altfel. O astfel de surpriză a fost ca primul bebeluș pe care dr. Dana Zaciu l-a reanimat la Grigore Alexandrescu să fie vecin cu străbunica ei și să-l revadă în satul străbunicii sănătos și vesel. „Era un caz extrem. Se născuse cu 1,9 kg, cu stenoză de duoden, fusese operat, iar în timpul gărzii mele se decompensase. La șase luni după, când am mers la străbunica mea, m-au recunoscut părinții lui. Era un grăsan vesel, m-a emoționat faptul că am regăsit în satul strămoșilor mei primul copil pe care l-am reanimat.”
O altă surpriză plăcută a fost legată de primul caz de prematur foarte mic pe care l-a îngrijit în calitate de medic specialist. Era însărcinată cu fiica ei în 27 de săptămâni, iar la Spitalul Municipal, unde lucra atunci, tocmai se născuse o fetiță de 27 de săptămâni, pe care dr. Zaciu a îngrijit-o până în ziua externării. Micuța a avut o evoluție foarte bună, iar cinci ani mai târziu, când dr. Zaciu se plimba cu fetița ei prin parc, s-a întâlnit cu micuța și cu părinții ei, care au recunoscut-o.
Povestea lui Ion. Cum a reușit dr. Dana Zaciu să-l facă bine după patru luni în care a fost intubat
De cele mai multe ori, în Terapie Intensivă e suficient să urmezi protocoalele și toate procedurile medicale pas cu pas pentru a-ți aduce la liman micuțul pacient. Alteori, însă, protocoalele medicale nu sunt de ajuns pentru ca cel mic să depășească starea critică și e nevoie de mai mult. Iar în astfel de momente, este esențial ca echipa medic-copil- părinți să nu renunțe la luptă.
Frații Enachi s-au născut la Spitalul Băneasa în săptămâna 28 de sarcină și au fost duși imediat la Terapie Intensivă, având o cantitate scăzută de oxigen în sânge și cianoză generalizată. Fetița a avut nevoie de două luni de spitalizare pentru a depăși starea critică și a putea pleca acasă, însă starea băiatului nu se ameliora deloc, în ciuda tratamentelor administrate. Micuțul, intubat, era dependent de ventilația mecanică și, pe măsură ce timpul trecea, riscul complicațiilor devenea tot mai mare. „Pentru un copil intubat, fiecare săptămână înseamnă risc în plus de a-l pierde. Plămânii lui pot ceda, se pot sparge pur și simplu de la presiunea cu care intră oxigenul de pe aparat, există riscul infecțiilor și, dacă supraviețuiește, poate avea sechele pe termen lung”, explică dr. Zaciu.
În ciuda eforturilor echipei de medici, a suportului vital oferit, a antibioticelor, a administrării repetate de surfactant conform protocoalelor de tratament pentru bronhodisplazie pulmonară, a plasmei oferite, nivelul markerilor inflamatori (citokine) rămânea ridicat, se menținea anemia, copilul făcea frecvent hemoragii pulmonare și riscul de detresă respiratorie era permanent. Dr. Zaciu epuizase toate protocoalele, nu-i mai rămânea decât să aștepte ca starea micuțului să se îmbunățească de la sine, deși toate semnalele arătau contrariul.
În 2019, când a participat la un congres de pediatrie organizat la Paris, dr. Zaciu a fost impresionată de prezentarea unor medici coreeni care au utilizat terapia genetică pentru copiii cu bronhodisplazii pulmonare. Exemplele medicilor coreeni au fost spectaculoase, însă terapia de acest tip nu este încă reglementată în România și nici în alte părți. Situația lui Ion era însă complicată, trecuseră aproape patru luni în care starea lui de sănătate nu a permis nici măcar să fie detubat, iar dr. Dana Zaciu și-a spus că terapia cu celule stem ar putea fi singura lui șansă.
A început să caute informații despre terapia genică, a avut un schimb de emailuri cu echipa din Coreea, iar pe baza recomandărilor și a propriei documentări, a realizat o schemă de tratament pentru Ion, pornind de la celulele stem mezenchimale care îi fuseseră recoltate la naștere din cordonul ombilical.
La scurt timp după prima administrare, parametrii inflamatori ai copilului s-au ameliorat ușor și au apărut câteva semne discrete de îmbunătățire a situației. După a doua administrare, situația s-a ameliorat radical, așa că la câteva zile distanță dr. Zaciu a reușit să-l detubeze pe Ion iar ulterior, la scurt timp, să-l externeze în stare bună, așa cum nici nu și-ar fi imaginat. Totul a fost posibil datorită unei excepționale colaborări cu Magda Dulugiac (doctor în biologie și managerul laboratorului de celule stem al Regina Maria) , care a pregătit celulele stem pentru terapie.
Succesul înregistrat în acest caz a făcut-o să aplice din nou terapia genică, la scurt timp, în cazul unui alt băiețel, născut imediat după externarea lui Ion. Și de data aceasta, a fost un succes. Văzând rezultate uluitoare în cazul celor doi pacienți, dr. Dana Zaciu este convinsă că, în viitor, marile descoperiri în medicină, atât în ceea ce privește diagnosticul personalizat, cât și tratamentul, vor veni din domeniul geneticii.
Puteți citi aici întreaga poveste a salvării lui Ion, după patru luni petrecuți la Terapie Intensivă
Energia și speranța părinților, parte din tratamentul copiilor
În cazuri precum cel al lui Ion, protocoalele, priceperea și inspirația medicilor nu sunt întotdeauna suficiente, iar ajutorul vine și din altă parte, spune dr. Zaciu.
„Dincolo de ceea ce putem face noi, ca doctori, dincolo de aparatură, există o forță pe care o simțim în astfel de situații. Iar o contribuție semnificativă o au și părinții, care sunt parte din terapie. Contează foarte mult când părinții sunt încrezătoti, luptători, aproape de copil. În cazul lui Ion, părinții au avut curajul să ne permită să facem ceva ce nu am mai făcut, ceva ce nu știam cum o să meargă”.
Părinții cu copii la terapie intensivă sunt speriați, frustrați de situația prin care trec și de propria neputință. Dr. Zaciu știe că și ei, la fel ca cei mici, au nevoie de sprijin chiar din partea medicilor.
„Chinul cel mai mare e pe copil, dar suferința părinților e cel puțin la fel de mare. Noi avem și psihologi care ajută în astfel de situații, dar și noi, medicii, facem terapie nu doar cu copiii, ci și cu părinții lor. Le spun mamelor că le înțeleg, iar ca mamă de doi copii chiar înțeleg. Înțeleg inclusiv faptul că atunci când cineva îți comunică orice lucru rău despre copilul tău, îl vezi pe acel cineva ca pe un dușman. Iar pentru că eu sunt mesagerul, în primă etapă eu devin dușmanul lor. Apoi, însă, încerc să le câștig încrederea, le spun că aceasta este situația, iar ceea ce putem noi să facem este să depunem toate eforturile să ieșim din ea cât mai bine. Le schimb focusul, îi fac să înțeleagă că toată atenția și preocuparea noastră trebuie să meargă către copil, el are cel mai mult nevoie de sprijin. Noi suntem adulți, știm să ne protejăm, însă el nu poate face asta singur. Sunteți stâlpii lor pe lumea asta - le spun părinților. Iar când aud asta, se mai scutură, se mobilizează”.
Puterea părinților care au copii aflați în stare critică
De-a lungul timpului, dr. Zaciu a realizat cât de important este ca în jurul micilor pacienți să existe energie pozitivă, mai ales din partea părinților. Ea își amintește cazul unui băiețel de la Grigore Alexandrescu care avusese hipoxie gravă la naștere (lipsa oxigenului în corp) și o serie de leziuni cerebrale. Echipa de medici i-a comunicat mamei că șansele micuțului sunt minime, era dependent de oxigen și în stare gravă, însă mama era optimistă, nedezlipită de copil, și îi încuraja în permanență atât pe cel mic, cât și pe medici. Micuțul și-a revenit spectaculos, iar după un an, dr. Zaciu l-a reîntâlnit, era bine, făcea recuperare, iar singura lui problemă era că mergea pe vârfuri.
„Sunt două lucruri care mă impresionează mult în meseria aceasta: bucuria părinților când le aducem copiii la liman și cazurile, ca cel al copilului cu hipoxie, în care văd în mod direct ce influență are încrederea părinților și credința că lucrurile vor merge bine. Am cunoscut mămici care, evident că erau stresate, îngrijorate de toată situația și, cu toate acestea, erau extrem de pozitive, alături și de copii și de noi, cu o energie bună și lucrurile au ieșit bine, deși nu ne așteptam să aibă o finalitate bună. M-a impresionat întotdeauna puterea pe care o găsesc unii părinți să fie lângă copiii lor în aceste momente dificile. Pentru că e foarte ușor să cazi în depresie și deznădejde în astfel de situații”.
Bucuria de a-ți vedea crescând foștii pacienți
Pentru că momentele prin care trec medicii de la terapie intensivă și familiile copiilor sunt atât de dificile, și relația care se formează în timp între ei este una specială. Dr. Dana Zaciu a legat prietenii cu familii care au avut copilul în terapie cu 10 ani în urmă. Cu Denis, primul copil cu hernie diafragmatică operat la Spitalul Baneasa acum 10 ani, are un întreg album de fotografii, care marchează toate momentele importante din viața lui, de la primul Crăciun, la primul dinte căzut. Spitalul organizează anual o întâlnire cu foștii pacienți, iar dr. Zaciu se bucură să-i revadă pe fiecare în parte și să retrăiască bucuria de a-i fi externat sănătoși, după lupte grele.
I-ar plăcea ca părinții să aibă încredere în sistemul medical și să știe că ei și medicii luptă de aceeași parte a baricadei. „Relația medic-pacient a fost destul de ciufulită în spațiul public în ultimii ani și îmi dau seama de angoasele părinților de îndată ce vorbesc cu ei. În unele cazuri, până să ajungem la relațiile de prietenie de care vă spuneam, este drum lung, iar toată ezitarea părinților nu face decât să îi priveze pe copiii lor de o energie bună”.
„Mami, eu nu mă supăr pe tine. Știu că te duci să salvezi bebeluși”
Ca să fii medic neonatolog este nevoie de un grad ridicat de empatie, dar și de un suflet în permanență tânăr, crede dr. Zaciu. „Trebuie să fii cumva pe același palier cu pacienții tăi, ca să îi poți înțelege mai bine. Pe mine mă ajută chiar ei să-mi mențin sufletul tânăr, e un flux de energii bune între noi care întreține relația”.
Ca să fii bun specialist, dincolo de ceea ce știi din cărți și de experiența acumulată, este important să ai inspirație și capacitatea de a vedea lucrurile în ansamblul lor, mai crede ea. Iar pe lângă toate acestea, mai e un ingredient care contribuie la succesul profesional și personal: bucuria pe care o găsești în ceea ce faci. „Poate să facă oricine neonatologie și să fie un bun specialist, diferența o face câtă bucurie găsești în asta. Poate să fie ceva care să ți se pară foarte greu și care să devină un chin toată viața, sau, dimpotrivă, poate fi un permanent motiv de satisfacție și bucurie. Acolo e diferența, în felul cum privești și percepi lucrurile și cât de ușor îți vine să le faci. Dificultatea vine din a-ți găsi vocația, a afla ce ți se potrivește, iar dacă ceea ce faci își aduce bucurie, înseamnă că ai ales bine”.
Dr. Zaciu le spune la fel și propriilor copii, care au 11 și 15 ani și pe care îi încurajează să se orienteze spre domenii care i-ar putea face fericiți. Copiii sunt mândri de ceea ce face mama lor, dar au văzut în mod direct câte sacrificii presupune această meserie, de la oboseala gărzilor, la cazurile complicate care te storc de energie, sărbătorile petrecute în spital și preocuparea permanentă pentru sănătatea micilor pacienți. ”Acasă, mă gândesc aproape tot timpul la ceea ce am lăsat la spital. Uneori, le povestesc copiilor, cumva cerșind îndurare că n-am fost cu ei sau că fac gărzi. Am înțelegerea lor”, mărturisește dr. Dana Zaciu.
Medicul neonatolog își amintește cum, în urmă cu câțiva ani, când băiatul ei s-a întors dintr-o tabără, l-a luat de la autocar, l-a dus acasă, a început să îi facă baie, dar a fost chemată de urgență la spital. L-a lăsat pe cel mic cu clăbuci în păr și a fugit, simțindu-se vinovată că, după o săptămână în care nu și-a văzut copilul, a fost nevoită să-l lase în cadă, pe jumătate spălat. Când s-a întors acasă, i-a povestit ce s-a întâmplat la spital și de ce a fost nevoie să plece de urgență, iar copilul i-a spus: „Să știi că eu niciodată nu mă supăr pe tine, știu că te duci să salvezi bebeluși”.
„Replica lui mi-a rupt sufletul în două”, spune dr. Zaciu. Aceste sacrificii însă sunt parte importantă din șansa uriașă a altor familii de a sărbători alături de copiii lor prima aniversare, primul Crăciun, prima serbare...
Neonatologul Dana Zaciu, în imagini:
Copiii o ajută pe dr. Zaciu să-și mențină sufletul tânăr
Așa îi preia pe nou născuți în prima clipă de viață!
Marea bucurie? Să-și externeze pacienții, sănătoși!
Află întreaga poveste a primilor medici la nașterea copilului în Spitalul Băneasa
Cazuri de exceptie gestionate cu succes de dr. Dana Zaciu
Terapia care a salvat viata unui prematur
Nasterea in pandemie este diferita, mai ales pentru parintii cu prematuri
Cum este experienta parintilor cu copii prematuri, mai ales in pandemie
Mamicile de la Maternitatea Baneasa - primul act de curaj
Impactul coronavirusului asupra nou-nascutului
Dr. Dana Zaciu in campania de imagine “Bine nu este suficient”
Bebelus prematur salvat cu ajutorul unei terapii inovatoare cu celule stem
Dr. Dana Zaciu despre terapia cu celule stem care repara ce s-a stricat prin nasterea prematura
Denis, baietelul salvat in Spitalul Bnaeasa dupa ce s-a nascut cu o malformatie grava
Articolul face parte din campania ”Portret de neonatolog” si a fost documentat si realizat de totuldespremame.ro.