Rareori există o despărțire care să ne lase fără nicio umbră de regret. Ceva ne rămâne mereu după ce am ieșit dintr-o relație. Ne rămâne chiar dacă este vorba despre o relație de scurtă durată, în care nici nu am apucat să ne cunoaștem bine reciproc, iar când am început să ne cunoaștem puțin mai profund ne-am și despărțit din cauza diferențelor dintre noi, care păreau radicale.
Totuși, chiar dacă am avut ceea ce tindem să numim o relație ˝superficială˝, rareori se întâmplă să ne despărțim fără să ne mai uităm măcar o clipă în urmă, convinși fiind că ne-am spus tot ce ne puteam spune și tot ce aveam de spus. Poate că relațiile ˝superficiale˝ nu lasă în urmă suferințe din dragoste, poate nu plângem de dor, dar se poate întâmpla să plângem din orgoliu rănit, pentru că am fost disprețuiți sau pur și simplu pentru că nu am fost înțeleși exact și corect. Pentru că aveam dreptul să ni se dea dreptate. Sau pur și simplu pentru că nu am avut ocazia să ne spunem punctul de vedere.
Orice astfel de persistență sau insistență la nivelul psihicului după ce relația s-a terminat deja trebuie să ne facă să bănuim existența unui atașament mai profund care a fost adus în prim-planul psihicului de această relație. Acest atașament poate exista chiar dacă nu se manifestă la un nivel pur sentimental.
Iar dintr-un atașament rareori ne desfacem brusc, chiar dacă putem lua brusc decizia să ne despărțim de cineva. Urma pe care legătura o lasă în suflet durează mult mai mult. Rareori se estompează treptat. Cel mai adesea urmează un traseu sinuos, cu perioade de intensă nostalgie, urmate câteodată de furie și chiar pauze de seninătate, în care credem că ne-am desprins complet și, totuși, urma se mai poate reactiva apoi.
Este un proces asemănător celui de doliu, pe care este bine să îl lăsăm să se desfășoare ca atare, moderându-l cu luciditatea conștiinței. Dacă ne folosim "voința" pentru a ne comanda să inhibăm orice gânduri despre relația de care vrem să ne desprindem nu facem altceva decât să prelungim acest proces și de fapt să ne prelungim atașamentul interior. Ca atare, nici nu ne vom putea angaja pe deplin în alte relații.
Ne desfacem dintr-un atașament cu atât mai greu cu cât acest atașament a fost mai profund și mai semnificativ pentru noi, chiar dacă ne-a marcat într-un mod dramatic. Atașamentul din care vrem să ne desprindem, câteodată pentru că am fost radical respinși de celălalt, poate să fi fost un atașament foarte profund, chiar dacă uneori admitem din capul locului că nu a fost deloc cel mai fericit lucru din viața noastră și că viața noastră nu va avea decât de câștigat în calitate după această despărțire.
Atașamentele profunde, clădite pe fundamente psihice străvechi și în mare parte iraționale, țin prea puțin seama de argumentele de bun simț ale rațiunii. Există aici un nivel inconștient care dorește păstrarea relației cu orice preț, chiar dacă faptic relația nu mai are cum să funcționeze. Aceasta deoarece cândva am investit această relație cu o energie mult mai veche și mai puternică, provenind dintr-un atașament care ne furniza securitate vitală. În felul acesta, atașamentul nostru pentru persoana cu care am fost în relație a moștenit întreaga aură vitală a atașamentului primar care ne dădea securitate.
Adesea, după ce am fost eliminați/părăsiți/desprinși de o relație pe care am avut-o mai mulți ani și care începuse să elimine și să înlocuiască orice alte relații umane din viața noastră, ajungem să (ne) spunem: ce mă fac eu de acum înainte, eu nu știu să trăiesc fără x, nu-mi imaginez viața fără el/ea. Ne simțim în aer, expuși și devitalizați, iar această stare poate duce rapid la depresie.
Atunci când această componentă irațională este atât de puternică, este de mare folos să consultăm un psihoterapeut. Acesta ne va putea ajuta:
- să ne înțelegem mai bine relația - să identificăm ce anume a constituit-o, pe ce s-a clădit relația,
- care a fost baza ei psihologică
- să identificăm mecanismele care au menținut relația vie pe plan psihic
- să identificăm fundamentele integrității psihice personale care ne vor permite să concepem o viață proprie plenară, cu sens, după terminarea acestei relații.
Versantul profund irațional al atașamentului, componenta lui primitivă și infrarațională vor face ca, în mod paradoxal, nici persoanele care au fost dramatic abuzate sau maltratate să nu rămână complet fără regrete după ce au ieșit din legătura care le făcuse atât de rău.
Dar după cum rareori o despărțire nu lasă nicio urmă, din fericire, la fel de valabilă este și reciproca: rareori se întâmplă să nu poți trece peste o despărțire. Oricât de străvechi și de irațional ar fi un atașament, îl putem recunoaște ca atare și ne putem poziționa psihic astfel încât să nu mai facem din acest atașament inactual motorul nostru psihic numărul unu. Putem oricând recunoaște că am crescut, am atins un nivel bun de maturitate emoțională și de autonomie, iar acest model de atașament infantil pur și simplu nu ni se mai potrivește, este inactual, depășit. Îi putem spune copilului din noi că are dreptul să crească și să nu mai depindă.
Să vedem acum:
- care sunt condițiile care ne întârzie desprinderea afectivă după ce despărțirea de facto s-a produs deja (le vom lista în ordinea descrescătoare a complexității)
- ce am putea face în sprijinul înțelegerii și procesării psihice adecvate a ceea ce a creat și menținut relația, pe de o parte, și a ceea ce a provocat destrămarea relației, pe de altă parte.
Despărțiri traumatice
Cel mai greu se desprind psihic persoanele care s-au despărțit traumatic, respectiv cele care nu au avut ocazia nici să înțeleagă motivul despărțirii, nici să îl discute cu persoana de care s-au despărțit, nici să proceseze psihic despărțirea, nici să vorbească despre asta la momentul potrivit. Aceste persoane vor rămâne cantonate psihic la momentul despărțirii și este foarte frecventă situația în care ele refuză să discute cu seriozitate despre acest moment și despre relația lor, pe care tind să o idealizeze. Sunt de obicei persoanele care povestesc că au fost părăsite inexplicabil sau care pun despărțirea pe seama unor factori exteriori de multe ori fantezișți, cum ar fi niște vrăji misterioase, de exemplu.
Nu are sens să le cerem acestor persoane să accepte faptul despărțirii, având în vedere că exact acest fapt este factorul traumatic despre care psihicul lor a decis deja că este inacceptabil. Ele au nevoie să-și înțeleagă relația, să o privească cu alți ochi, de aceea de cel mai mare folos pentru ele este să-și amintească și să discute despre cât mai multe amănunte, cât mai exacte, din viața lor din timpul relației, pentru a putea înțelege ce s-a petrecut și cum se vedea totul din partea cealaltă, din perspectiva celuilalt, a partenerului/partenerei.
Din motive asemănătoare, se desprind greu și persoanele care au fost abandonate/părăsite via scrisoare, email sau mesagerie, fără posibilitatea de răspuns și de discuție. Este greu de acceptat ideea că celălalt nu are nicio nevoie și nicio curiozitate să ne afle punctul de vedere.
Totuși așa s-a întâmplat și aici este de folos că persoana respectivă să-și amintească în ce situație a întrerupt complet o relație, fără niciun interes sau curiozitate de a afla punctul de vedere al celeilalte părți. Sau, dacă nu a mai întâmpinat o astfel de relație, să facă un efort de imaginație pentru a detecta o situație în care ar pleca fără să mai aibă niciun interes de a afla ce părere are cealaltă parte. Apoi, următoarea etapă ar fi să găsească o posibilă paralelă între această situație și condițiile în care a suferit despărțirea.
Desigur, se desprind greu și persoanele care se consideră nedreptățite sau respinse pentru motive fizice asupra cărora nu au niciun control. Deseori auzim explicația: m-a părăsit pentru una mai tânără sau mai frumoasă. Aici sunt implicate mai multe aspecte care țin de stima de sine și adesea cea mai bună cale de vindecare după o astfel de despărțire este cea care trece prin recuperarea stimei de sine.
Cel/cea care părăsește
Uneori se desprind foarte greu chiar persoanele care au inițiat despărțirea și care ulterior au regrete - în aceste cazuri nu este deloc hazardat să invităm aceste persoane să-și reexamineze motivele și să revină asupra deciziei lor dacă a fost pripită.
Inevitabilul din despărțire
E bine să ne dăm seama că și în cazul în care am trecut printr-o despărțire bine asumată, consistentă cu gândurile și aspirațiile noastre, este încă posibil să păstrăm încă mult timp senzații fizice, obișnuințe și chiar obiecte familiare care ne-au rămas din relația anterioară.
Unele persoane se silesc, "iau decizii" și aruncă intenționat toate lucrurile și chiar șterg din smartphone sau din memoria computerului fotografii care le amintesc de relația de care au hotărât să se despartă. Totuși nu sunt necesare astfel de demersuri - natural este să lăsăm procesul de desprindere să se desfășoare de la sine, iar în felul acesta putem procesa psihic tot ceea ce a ținut de relația respectivă, cu bune și cu rele.