Sunt numeroase condițiile și circumstanțele care fac să crească posibilitatea ca un individ să recurgă la un act suicidar: dar cele mai multe dintre ele au un numitor comun: o stare depresivă diagnosticată sau nu. Dincolo de stările de tristețe care au trecut pragul depresiei și au fost diagnosticate ca atare, o stare de tip depresiv este ceea ce face diferența între persoana care tocmai a primit un diagnostic de maladie terminală și se sinucide și cealaltă persoană, care a primit același diagnostic și alege să lupte, între adolescentul vizat de bullying toată viața care sfârșește prin a se sinucide și adolescentul care se obișnuiește cu starea, studiază pasionat și părăsește școala ca șef de promoție, urmând să scape și de condiția de victimă a bullyingului.
Dacă depresia este principala cauză/factor favorizant de suicid, sunt și alte condiții care pot determina comportamentul suicidar: tulburarea de stres posttraumatic, consumul de psihotrope (la baza căruia se poate afla tot depresia, pe care uzul psihotropelor încearcă să o minimalizeze), tulburări ale comportamentului alimentar mai ales de tip anorexic (la baza cărora stă de asemenea o tentativă a psihicului de a se opune stării mentale depresive prin exercitarea voinței într-o acțiune restrictivă), precum și tulburări psihiatrice de tipul borderline sau schizoid (mai rar).
Din spectrul tulburărilor depresive, se vorbește despre riscul suicidar mai ales în cazuri de depresie majoră, episoade depresive în cadrul tulburării bipolare, dar și în cazuri dramatice de depresie post-partum. De obicei aceste tulburări sunt controlate terapeutic dacă sunt diagnosticate la timp, mai ales dacă includ deformări majore ale percepției și gândirii, de tipul halucinațiilor și/sau ideilor delirante. Totuși, riscul suicidar rămâne atunci când medicația este oprită și, mai ales, dacă persoana respectivă nu a fost diagnosticată și asistăm la un debut brusc al manifestărilor flagrante.
Însă trebuie spus că orice depresie are un potențial suicidar, chiar dacă nu pare majoră, chiar dacă în aparență nu include nici halucinații și nici idei delirante.
Nicio persoană care vorbește despre intenția suicidară nu trebuie neglijată
Nicio persoană care vorbește despre intenția suicidară nu trebuie neglijată, chiar dacă ne poate stârni bănuiala că ˝sunt doar amenințăriˆ și chiar dacă a mai avut anterior tentative de suicid sortite de la început să nu aibă succes, pe care le bănuim a fi numai strigăte după atenție și ajutor. Practic nu avem de ales decât să luăm în serios aceste strigăte și să facem tot ce putem pentru a oferi ajutorul adecvat: o conversație, o vorbă bună pot ajuta pe moment (de aceea există și hotline-uri specializate), dar mai bine ajută recomandarea de a vizita un psihoterapeut sau psihiatru. În funcție de caz, câteodată ajută numai internarea de urgență la o clinică psihiatrică.
Câteodată putem sesiza la persoana respectivă ceea ce pare o stare de tristețe care durează foarte mult, dar câteodată nu apare la suprafață aproape nimic, deși persoana respectivă nutrește în interiorul său o senzație perpetuă de viață inutilă, irosire, durere ascunsă, poate vinovăție, justificată mai mult sau mai puțin adecvat.
Spre deosebire de alte forme de suicid, cele care apar în cazuri de depresie au toate un profil particular: persoana respectivă dorește să pună astfel capăt suferinței morale, psihice, care se exprimă în general sub formă de culpabilitate morală adâncă și rareori justificată proporțional, sau sub formă de tristețe profundă de a fi neiubită, respinsă de toată lumea și în special de persoanele cele mai importante. Particularitatea depresiei este de a face durerea să reverbereze și să se amplifice, câteodată transformându-se chiar în durere fizică. De aici se desprinde concluzia clară: nicio suferință din peisajul depresiv nu trebuie minimalizată.
Atunci când o persoană deprimată spune că suferă, suferința sa merită luată în serios, chiar dacă persoana cu care stă de vorbă apreciază că nu sunt motive pentru o atât de dramatică tristețe. Specificul depresiei este chiar acesta: orice suferință este amplificată psihic, iar din toate experiențele vieții o persoană deprimată va lua numai partea tristă.
Se poate spune că este o gândire grevată de un parti-pris dramatic, însă este foarte greu să clintim din loc acest parti-pris. De fapt el decurge dintr-o stare dispozițională, iar despre felul în care aceasta se poate ameliora, opiniile psihiatrilor sunt relativ împărțite. În mare însă, există tratamente din zona farmacologiei, precum și psihoterapie, terapie electroconvulsivantă și stimulare electromagnetică a creierului.
Depresie feminină, depresie masculină
Statisticile arată că deși femeile prezintă cele mai multe tentative de suicid, bărbații au cel mai mare procent de reușită în această privință. Poate fi un specific al manifestării depresiei, legat de sex și comportamentul de gen sau poate fi pur și simplu consecința faptului că bărbații au mai multă forță fizică.
Totuși, procentajul femeilor care au comportament suicidar este mult mărit de un tip de depresie specific feminin, depresia perinatală și post-partum - iată un subiect care până de curând era aproape tabu, dar despre care s-a vorbit din ce în ce mai mult în ultimii ani. De ce tabu? O dată pentru că vizează unul dintre cele mai sensibile subiecte – maternitatea -, considerată ideal și scop în sine. A doua oară tabu pentru că este o depresie considerată inexplicabilă, de fapt neverosimilă și neacceptată psihologic. Realitățile ultimelor decenii au forțat totuși acceptarea faptului că acest tip de tulburare poate interveni în sarcină fără vreo determinare psihologică sau sociologică clară, fără să aibă legătură nici cu posibile complicații intervenite în sarcină, nici cu prematuritatea non-născutului sau cu greutatea la naștere.
Două studii europene pe termen lung date publicității la începutul acestui an arată că femeile care suferă de depresie în timpul sarcinii sau în anul de după naștere au un risc mai mare de sinucidere și de tentativă de sinucidere - riscuri care persistă ani de zile. Depresia care debutează în sarcină sau imediat după poate avea implicații supărătoare până la 18 ani. Unul dintre studii a evidențiat că femeile cu depresie perinatală au avut un risc de trei ori mai mare de comportament suicidar, definit ca tentativă de sinucidere sau complet, în comparație cu alte mame care nu au fost diagnosticate. Riscurile au fost cele mai mari în anul de după diagnosticare, dar, deși s-au redus în timp, cu anii, riscurile au fost încă de două ori mai mari în comparație cu femeile fără această tulburare. În plus, studiile au descoperit că, indiferent dacă femeile au avut înainte de depresia perinatală alte probleme de sănătate mintală, depresia lor perinatală a amplificat riscul de comportament suicidar.
Concluzia este clară: deși atunci când un copil vine pe lume, atenția celor din jur este captată de starea și viitorul lui, nimeni nu ar trebui să neglijeze starea mamei, atât fizică cât și psihologică - consecințele acestei neglijări pot fi dezastruoase pentru mamă, pentru copil, pentru întreaga familie.
Cum vorbim despre suicid
În folclorul urban auzim ideea că persoanele care vorbesc despre suicid nu o vor face de fapt, iar cele care comit un act suicidar hotărât sunt de fapt persoanele care nu au spus nimănui nimic despre asta.
Ce este adevărat și ce este fals aici?
În primul rând nu este adevărat că persoanele care vorbesc mult despre suicid nu sunt în pericol să treacă la act cu adevărat.
Acest pericol există întotdeauna; oricine vorbește despre sinucidere trebuie luat în serios. Aceste persoane pot avea tentative de sinucidere care sunt de tipul unui strigăt după ajutor, dar chiar dacă metodele alese sau contextul comiterii tentativei nu sunt menite să fie letale, riscul de a deveni letale există oricând.
Adevărat este că dintre persoanele care fac gesturile suicidare, cele mai decisive nu vorbesc în prealabil mult despre asta, ba chiar tind să-și ascundă acțiunile de pregătire.
Totuși, semne există: câteodată începi să îi auzi vorbind despre faptul că nu au niciun scop, că se simt prinși în capcană, că sunt o povară pentru ceilalți sau că simt o durere insuportabilă.
Alteori, nu spun chiar nimic, dar se izolează și au mai mult contact cu lumea virtuală sau dorm mai mult sau, dimpotrivă, par să nu mai doarmă deloc. Câteodată poate par a se fi liniștit după ce au avut o perioadă de stres intens: au dispoziție mai bună, dar vizitează rude și prieteni, cărora le împart bunurile deținute, unele la care țin mult.
Nu este deloc exagerat să întrebăm direct atunci când avem bănuiala că cineva apropiat se gândește la un astfel de gest.
Aici intervine și un alt element de folclor urban: nu este bine să întrebi o persoană pe care o suspectezi de intenții suicidare dacă are astfel de gânduri: nu ai face altceva decât să îi dai idei. Adevărat sau fals?
Nici adevărat și nici fals. Depinde de felul în care pui întrebarea și de felul în care purtați apoi discuția. Unii psihiatri și terapeuți sunt foarte radicali în aceste cazuri: este oricum bine să întrebi, o persoană care are astfel de gânduri vrea de fapt să vorbească despre ele și îi face bine să le formuleze - câteodată doar formulându-le și enunțându-le cu voce tare ele îi vor părea inutile și nu le va transforma în fapte. În plus, în unele cazuri, orice idee că există cineva căruia îi pasă de faptele sale poate fi de ajutor unei persoane profund deprimate.
Așadar, e posibil ca persoana respectivă să fie uşurată dacă este întrebată și are șansa să vorbească despre ceea ce o face să se gândească la asta. Mulți din cei în cauză vor să se simtă mai bine, dar nu știu cum.
Însă contează și tonul. Iar aici din păcate nu se pot da rețete. Unii spun că ajută un ton blând și sentimental, alții că e mai bine să folosești un ton ferm și poate chiar umorul. Alții recomandă tehnici de relaxare, de la o muzică plăcută la exerciții de respirație și plimbări în natură. Fiecare din acestea pot funcționa, dar depinde foarte mult de personalitățile implicate.
Așadar, singura recomandare valabilă este autenticitatea. Lipsa de autenticitate, lipsa sincerității și empatiei reale sunt singurele care cu adevărat pot adânci depresia persoanei în cauză.
Pe de altă parte, menționarea și mai ales detalierea suicidului în preajma unei persoane care este deja pândită de altfel de gânduri poate fi deja un prilej de a se gândi la acest lucru în calitate de ˝ceva care se poate face˝. Încă un motiv pentru a reflecta la importanța radicală a modului în care vorbim cu o persoană deprimată care ar putea avea astfel de gânduri. Rezultate la fel de dezastruoase pot avea și neglijența și bagatelizarea, dar și tratarea acestei persoane de parcă ar fi un material explozibil.
Contagiunea acționează într-adevăr ca un catalizator al actului suicidar. Se știe că existența unei rude, în special părinte sau frate/soră care să fi comis un act suicidar este unul dintre factorii prezenți destul de des în profilul unei persoane cu o conduită suicidară, dar nu este clar dacă există aici o influență genetică sau mai degrabă un soi de precedent, de putere a exemplului, de idee că ˝se poate face˝.
Cert este că se vorbește de vreo 200 de ani despre puterea contagiunii și despre epidemiile de suicid, celebră fiind cea generată de publicarea unei opere de ficțiune, “Suferințele tânărului Werther”, de Goethe, în anul 1774. Desigur că o carte nu a putut declanșa o epidemie de depresie, dar a putut da semnalul mai multor oameni că ˝sinuciderea e ceva ce se poate face˝.
O putere de contagiune asemănătoare o au știrile amănunțite despre astfel de cazuri: organismele media le transmit cu mare succes comercial și cu scuza că ˝avertizează˝, însă răspândirea necontrolată a unor asemenea știri este un factor de risc.
Ceea ce trebuie să știm deci este că decisiv este modul în care fiecare dintre noi gestionează această criză, de aceea cel mai eficient acționează ajutorul personalizat oferit de un psihoterapeut sau psihiatru.
Surse:
- www.psychologytoday.com
- www.webmd.com
- www.healthline.com
- www.nytimes.com
- www.bmj.com