Nu este om, probabil ,care să nu fi visat la un moment dat să aibă proprii copii și să procedeze cu ei așa cum și-ar fi dorit să procedeze părinții cu el însuși - dar aceștia, din diferite motive, l-au dezamăgit. Este aproape inevitabil ca părinții proprii să nu ne fi dezamăgit cândva, sub un aspect sau altul, de la emoțional la financiar, și să nu ne fi dorit ca, atunci când ne va veni rândul să fim noi părinți, să procedăm altminteri.
Sunt gânduri și sentimente care probabil ne-au traversat pe fiecare. Ceea ce face diferența este felul în care ne raportăm la aceste momente atunci când ajungem în sfârșit să fim părinți.
În ce măsură suntem influențați de modelul propriilor părinți?
În ce măsură dorim să ne aplicăm propriul model parental, pe care l-am dezvoltat, gândit, elaborat, ca reacție la modelul parental în care am fost crescuți, adunând idei și din experiența celor din jur și din literatura de specialitate, media, folclor de parenting?
Și mai ales: în ce măsură suntem dispuși să acceptăm că practic ne vom seta interacțiunile cu propriul copil în situația de aici și acum (social, istoric, psihologic) în care suntem noi și în care este copilul propriu, în raport cu:
- felul în care el este (adică diferit de noi când eram copii)
- felul în care el ne răspunde?
Am formulat întrebările astfel pentru a sugera că există un continuum de-a lungul căruia fiecare se poziționează în modul propriu și singurul lucru cu adevărat sigur este că niciun model nu funcționează la modul universal fie și din simplul motiv că, odată adoptat, orice model, oricât de bun, ajunge să ne abată de la realitatea lui aici și acum, de care vorbeam mai sus și care este singura care contează.
Rețeta universală și infailibilă
Ceea ce funcționează la modul universal nu este un model comportamental, ci o atitudine internă care te face părinte bun: să însemni pentru copilul tău stabilitate și dragoste necondiționată. Să fii punctul fix pe care el să se sprijine atunci când va descoperi lumea - și poate va răsturna lumea.
Atenție, dragoste necondiționată nu înseamnă să îi accepți și să îi aprobi toate comportamentele, abținându-te de la orice critică și cenzură - ar însemna că dragostea necondiționată ar fi opusul educației. Nu, dimpotrivă, în cazul fericit, dragostea necondiționată este cea mai bună premisă a educației - în absența ei, educația se transformă în dresaj.
Criticii metodelor zise "tradiționale" de educație pe acest model se bazează - ei afirmă, corect de altfel, că educația nu trebuie să fie dresaj. Educația nu este dresaj numai dacă se bazează pe dragoste și susținere necondiționată. Educația bazată pe non-intervenție nu este nici dresaj, nici educație și nici dovadă de dragoste necondiționată. Acest laissez faire poate fi de altfel recepționat de copil drept pură indiferență - ceea ce îl va provoca să stârnească reacții prin comportamente din ce în ce mai deviante.
De aceea este crucial ca în primii ani de viață copilul să-și formeze un atașament solid și stabil cu părinții săi. Câți ani reprezintă primii ani de viață? Unii spun 3, majoritatea spun 7 ani, conform dezvoltării psihosociale a copilului.
Copilul trebuie să știe că dragostea și susținerea profundă din partea părinților nu este ceva ce poate pierde - poate să piardă cadourile lor, diferite favoruri, la limită poate să îi piardă pe ei, ca persoane, prin deces sau divorț, dar dragostea și susținerea din partea lor trebuie să îi rămână, ca o realitate psihică solidă, la care revin mereu cu încredere.
Atașamentul securizant
Cum se poate asigura părintele de formarea unui astfel de atașament, care va fi principalul protector și îndrumător în viață al copilului?
Nu e neapărat ceva de care ne putem asigura, ci este ceva care se construiește și se consolidează continuu. Obiectiv și pozitiv nu avem cum să-l măsurăm, dar îl putem mereu evoca prin coerența faptelor și atitudinilor noastre în calitate depărinți.
Când devii părinte
În mod ideal, când devenim părinți ar trebui deja să știm cum ne poziționăm față de modelele parentale cu care am crescut, ar trebui să ne delimităm de ele și să acționăm autonom. Să recunoaștem ce ne-a rănit și ce ne-a făcut fericiți în raportul cu părinții noștri, să le mulțumim, și pentru unele și pentru celelalte, să recunoaștem că ele au format pentru noi acest complex parental, din care încă avem de învățat.
Pe scurt, să știm ce vrem să adoptăm din atitudinea părinților proprii, dar să știm și ce ne respingea, ce ne respinge încă și de aceea ni se pare universal respingător în atitudinile, comportamentele și felul lor de a vorbi.
Practic, aproape nimeni nu face tranșant acest lucru, dintr-un motiv simplu și universal: nu este o decizie pe care o luăm conștient (chiar dacă ne exprimăm ca atare și spunem, curajos, "aleg să"). În orice astfel de decizie inconștientul joacă un rol determinant și trebuie să ne gândim mereu că în aceste chestiuni care țin de raporturile între părinți și copii adesea nu suntem deloc transparenți, nici față de noi înșine.
În mai toate cazurile, acest proces de delimitare și înțelegere a propriilor raporturi parentale se desfășoară de-a lungul procesului de creștere a copiilor și chiar după ce copiii noștri devin adulți.
Cum te raportezi la modelul parental?
În raport cu modelul parental, există în mare trei tipuri de reacții și trei tipuri de părinți:
1. Cei care urmează modelul părinților și chiar își încredințează copiii propriilor părinți
2. Cei care refuză radical modelul parental, își țin părinții proprii departe de copil și își propun să aibă ei înșiși o prestație mai bună decât au avut părinții lor. Asta înseamnă în primul rând să facă diferit decât au făcut părinții lor.
Ca atare, unii fac pur și simplu pe dos față de aceștia, iar alții înlocuiesc tot ce știau despre părinți și copii cu oceane de literatură de parenting. Alții fac și una și alta. Recunoaștem acești devoratori de parenting și îi deosebim de oamenii care pur și simplu vor să se instruiască prin faptul că ei caută mereu strict ce este mai nou în domeniu și exclusiv cărți directive de tipul "cum să" în detrimentul celor care descriu pur și simplu psihologia copilului.
3. Cei care nu-și propun nimic, dar la un moment dat se găsesc puși în exact aceeași poziție în care au fost puși părinții lor și se pomenesc tentați să repete exact atitudinea și comportamentul propriilor părinți - iar acest moment le stârnește semne de întrebare și îndelungi procese de conștiința de tipul "o să ajung că mama, la fel de cicălitoare și intruzivă, deși am detestat asta și mi-am dorit să fiu discretă".
În realitate, toți cei care devin părinți vor ajunge la un moment dat în această poziție. Mulți relatează că "se pomenesc făcând exact cum a făcut mama/tată" deși își propuseseră din copilărie să nu facă niciodată așa ceva. Oare asta înseamnă că suntem cu adevărat condamnați să repetăm istoria?
Să repetăm istoria nu suntem condamnați, dar inevitabil ne vom întâlni noi înșine, în calitate de părinți, cu provocări foarte asemănătoare celor cu care s-au întâlnit părinții noștri.
O să ajungi tu la vorba mea!
Da, ca părinți ajungem în aceleași situații, în aceleași puncte de cotitură în care au ajuns cândva părinții noștri. Câteodată repetăm mașinal comportamentul lor și nu ne punem nicio problemă. Dar când este vorba despre comportamente și mai ales replici pe care le-am detestat, începem să ne facem procese de conștiința, cum spuneam mai sus.
Totuși, nu ar trebui să ne concentrăm aici pe obsesia de a face invers decât părintele. Aici avem de-a face cu o situație care ne oferă mult mai mult: ne oferă puntea pentru a înțelege măcar o parte din resorturile care au dus la comportamentele părinților (inclusiv la cele mai detestate dintre acestea), după cum ne oferă și posibilitatea de a face exact ceea ce se impune în momentul de față, în loc să reacționăm la niște patternuri proprii, dar inactuale și inadecvate. Un astfel de moment este un prototip de moment aha.
Orice părinte a spus și orice copil a auzit replica: o să ajungi tu la vorba mea! Când se întâmplă, un întreg proces de conexiune generațională se întâmplă.
Părintele află de ce părintele său propriu a reacționat astfel atunci, dar nu este obligat să reacționeze la fel. Înțelege impulsul, pentru că pur și simplu are și el același impuls, dar cursul acțiunii îi aparține.
Poate lasă cursul acțiunii să fie determinat de afectele și atitudinile sale proprii, de raportul în care vrea să se situeze față de propria lui copilărie, cu propriul părinte, cu propria devenire. Însă un astfel de curs nu ține seama de realitatea de aici și acum și nu are cum să fie cea mai bună opțiune.
A doua opțiune este cea în care părintele se angajează cu responsabilitate în realitate: conștientizează poziția pe care se află, tentația, impulsul și reacția automată, dar vede în același timp faptul că, de fapt, situația este fundamental diferită: copilul din fața sa nu este o versiune updatată a lui însuși, care merită să fie tratat așa cum el însuși și-ar fi dorit de la părinții lui.
Părintele nu este dator față de sine să-i dea copilului ceea ce el însuși nu a avut. Nu e dator nici să îi ofere copilului său dragostea pe care nu a avut-o el însuși de la părinții lui. Stricto senso, dragostea pe care și-o dorește el nu o poate dărui copilului. El îi poate dărui copilului toată dragostea SA, pentru ca acesta să se simtă iubit, iar în acest proces își dăruiește singur dragostea pe care simte că nu a avut-o.
Pentru a face asta, însă, există o singură condiție: părintele este dator să fie părinte față de copilul real pe care îl are în față și nu față de copilul interior care își cere drepturile. Da, acest copil interior are drepturile sale, părintele i le va recunoaște, dar, recunoscându-le, nu le va transfera asupra copilului real.
Copilul care îi stă acum în față este un individ diferit, cu propriile sale înzestrări și aspirații și mai ales cu lumea sa proprie în care a crescut și în care va trăi. A-l iubi începe prin a-l respecta.
Este decisiv momentul în care părintele își dă seama că nu este vorba despre el, despre ce fel de părinte este el și despre ce copil a fost el, ci este vorba despre acest mic individ diferit din fața lui, care abia așteaptă să fie descoperit. Atunci el devine cu adevărat părinte. Întrebându-se mereu dacă e un părinte mai bun sau mai rău decât a avut, el rămâne mereu copil, pe când realitatea îl cheamă să fie părinte.
Un astfel de moment de insight, un astfel de aha va aduce cu el cu siguranță mai multe. Aici poate fi de ajutor și întrevederea cu un specialist psihoterapeut. Un părinte care își clarifică aceste aspecte are șansa să își ferească copiii de conflicte generationale care nu sunt ale lor, dar care li se transferă direct sau indirect prin interacțiunea cu părinții lor.