Empatie
Simțim emoțiile celuilalt în noi înșine, prin empatie. Ce facem cu aceste emoții la nivelul psihicului nostru? Primul nivel ar fi cel în care, reflectând astfel suferința celuilalt, îl ajutăm să o elaboreze mai bine la nivel psihic sau învățăm să o elaborăm noi mai bine la un nivel psihic.
Faptul că știm ce se petrece în interiorul omului din fața noastră folosindu-ne de propria experiență afectivă este o cale bună de a găsi împreună modalități de a gestiona aceste stări.
Somatizare
Câteodată apare și o implicare a propriului corp, care „adoptă” suferințele psihice sau fizice ale celuilalt. Apar tulburări, de obicei suferințe care nu au o motivație fiziologică sau patologică explicabilă în corpul propriu, ci sunt reflectări ale vieții psihice - apare deci procesul de somatizare. Atenție, și acest proces este un continuum care poate merge până la dereglarea gravă a fiziologiei și apariția unor modificări patologice. Pe scurt, putem să ne îmbolnăvim concret din suferință.
Ce are corpul de spus într-un proces psihic
La o intensitate redusă a încărcăturii afective empatice, faptul că se implică și corpul, printr-un nivel moderat de somatizare ne este de folos - dar numai până la un punct.
Cu cât corpul propriu se încarcă mai mult - în general cu emoții care nu mai sunt trăite ca durere psihică, ci exclusiv ca durere fizică, senzațiile corpului încep să indice continuu spre durere.
În același timp la nivel psihic scade capacitatea de a empatiza afectiv, de a procesa psihic emoțiile celuilalt. Corpul înlocuiește procesarea la nivel psihic.
La extrem, persoanele care somatizează enorm încep să piardă legătura cu viața psihică a emoțiilor - aceste persoane nu mai au capacitatea de empatizare, mergând până la o incapacitate de a înțelege că și alte persoane au emoții și pot chiar să sufere.
Studii realizate asupra adulților și copiilor care suferă de tulburări de somatizare arată că preocuparea pentru propria durere începe să acopere orice alte preocupări. Somatizarea se prezintă în aceste cazuri ca o modalitate de apărare a eului, care vrea astfel să scape de sarcina de a face față unor conținuturi care au devenit copleșitoare dintr-un motiv sau altul.
Raportul între empatie și somatizare
Așadar, empatizarea și somatizarea pot coexista ca mijloace de a cunoaște ceea ce se petrece cu cel din fața noastră.
Însă ca modalitate de a elabora problemele, conflictele, disonanțele afective și cognitiv-afective (în special în raport cu celălalt), empatizarea și somatizarea se exclud reciproc.
Dacă obișnuim să scăpăm de intensitatea durerii psihice pe care o resimțim empatic într-o anumită situație sau în raport cu o persoană, transformând această durere în senzație fizică, descărcând-o în propriul corp, treptat ne scade capacitatea de a procesa psihic, afectiv, emoțiile celorlalți.
Practic înghițim emoțiile (de obicei durerea afectivă) - cuiva sau induse de cineva - în special pentru că ele devin copleșitoare, pentru că depășesc capacitatea noastră de a le procesa psihic. În acest fel le facem să dispară. Psihicul se ecranizează cu prețul suferinței la nivel fizic. El nu mai participă și nu mai reflectă viața afectivă a celor din jur, ci se repliază într-un soi de narcisism al durerii.
Putem controla avansul procesul de somatizare?
Ca în tot ce ține de psihic, răspunsul ar fi: parțial, da. Dar numai parțial. Putem cultiva procesarea psihică a emoțiilor, inclusiv prin metamorfozarea lor prin procese creative de tip artistic, însă nu este mai puțin adevărat că disponibilitatea pentru transpunerea emoțiilor direct în corp are o componentă inconștientă importantă, care ține de ceea ce înaintașii psihoterapiei numeau „conversie” - transformarea psihicului în fizic.
De ce empatizăm?
În epoca noastră care a descoperit importanța inteligenței emoționale, empatia is a must! Dacă acum câteva zeci de ani se vorbea despre ea ca despre un fenomen și o capacitate, azi este considerată o unealtă de bază a vieții psihice a unei persoane umane într-o societate umană.
Pe scurt, inițial ea a fost definită ca Einfuhlungkraft, deci abilitatea de a percepe emoțiile celuilalt ca și cum le-ai trăi tu însuți. De ce poți face acest lucru? Pentru că ai trăit și tu acele lucruri și atunci te poți transpune. Ne dăm seama de importanța acestui fenomen atunci când ne confruntăm cu inversul lui, atunci când noi, care știm despre noi că suntem persoane empatice, brusc nu mai putem rezona cu o anumită persoană sau situație.
Nu de puține ori ni se întâmplă să observăm că, deși înțelegem rațional, practic deducem, prin ce fel de emoții poate să treacă persoana din fața noastră. În interiorul nostru nu simțim nimic pentru că nu putem regăsi la noi înșine respectiva emoție. Nu avem organul, unealta, de a percepe afectiv direct acel sentiment, nu am mai trecut prin așa ceva, nu îl putem raporta la o trăire proprie, ci îi deducem existența rațional, din indicii construite, învățate social, scenarii și narative mentale.
De multe ori persoanele cu autism ajunse la vârsta adultă își descriu în acest fel percepțiile pe care le au despre viața afectivă a semenilor. Ei pot învăța să deducă după indicii contextuale care pot fi emoțiile persoanelor din fața lor, fără însă să le poată găsi un corespondent în ei înșiși. Spre deosebire de această stare, sunt situațiile în care trăim alături de celălalt, îi retrăim emoția.
Așadar, empatia apare ca un organ psihic care ne permite să lucrăm cu emoțiile pe care le percepem la cei din jur și le regăsim în noi înșine, ne permite să le răspundem adecvat, să elaborăm psihic trăirea și să îi permitem celuilalt elaborarea. Uneori empatia are și o componentă somatică, dar ea este percepută ca atare: pe mama o doare un picior, am și eu senzații în același picior.
Empatie și granițe interindividuale
Prin empatie ne transpunem în celălalt și trăim emoțiile lui alături de el. Însă în tot acest timp este foarte clară pentru toată lumea diferența între indivizi, granița care ne separă. Reflectăm sentimentele celuilalt, dar pentru toată lumea este foarte clar că sunt ale lui. Reflectându-le, putem să îl ajutăm să le elaboreze, să le dea o formă psihică sau o rezolvare. Nu i le „preluăm” și nici nu îl scăpăm de ele. Dimpotrivă, ne folosim propria empatie pentru a lăsa curs liber individualității sale.
Înțelegând direct ce se petrece cu el, știm cum să reacționăm astfel încât să îi permitem să își trăiască viața proprie.
Ce se întâmplă însă atunci când aceste emoții ale aproapelui devin copleșitoare, când intervin și dureri fizice ale aproapelui?
Acestea sunt mari provocări pentru capacitatea noastră de empatie - câteodată constatăm că ea este pur și simplu depășită. Practic putem ajunge să ne doară pe noi înșine, iar suferința celuilalt să redeștepte în noi suferințe adormite. Granițele psihice interindividuale se estompează din ce în ce mai mult. Nu ne mai referim la emoțiile și suferințele celuilalt - deja este vorba despre noi. Rezultatul expunerii la aceste emoții poate fi epuizarea rapidă a capacității noastre de a empatiza la nivel psihic - psihicul își dorește că nu mai aibă de-a face cu astfel de conținuturi, eul se apără și astfel la nivelul corpului creează somatizarea.
Limitele empatizării și debutul somatizării
Capacitatea de procesare psihică a emoțiilor și mai ales a suferinței este un proces care depinde de foarte mulți factori - în acest context însă e bine de subliniat că în cele mai multe cazuri această capacitate este finită și la limitele ei pândește somatizarea.
Capacitatea de somatizare depinde de multe ori de un istoric moștenit și este afectată de un posibil istoric propriu de abuzuri fizice și psihice.
De aceea, dacă bănuiești sau știi că ai fost afectat de un astfel de istoric iar în prezent te confrunți cu situații care îți pun intens la încercare empatia, cere preventiv ajutor psihoterapeutic. Cere sprijinul unui specialist care te poate ajuta să procesezi mai bine la nivel psihic ceea ce trăiești acum.
Cum ne protejăm
Așadar, empatia există numai în contextul a doi indivizi care-și cunosc granițele eului și împărtășesc aceleași emoții. Procesele de somatizare acționează paradoxal: ele tulbură aceste distincții. Fuzionând cu durerea aproapelui și făcând din ea durerea proprie, practic îl lăsăm baltă pe aproapele nostru. Așadar, dacă îți pasă de celălalt, ai grijă de propria individualitate!
Sunt situații și contexte în care componentele infraconștiente acționează pe scară largă, de aceea nu este deloc neobișnuită senzația de a nu te putea descurca singur. Ca atare, cere ajutorul unui specialist în psihoterapie care te va ajuta să regăsești reperele!
Surse de informatie:
- https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC6870370/
- https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC6260528/