Anxietatea de separare

Anxietatea de separare este acum clasificată ca fiind o tulburare care poate fi prezentă în toate etapele vieții.

Această tulburare este o etapă normală în dezvoltarea copilului. Se termină, de obicei, la vârsta de 2 ani, când copiii încep să înțeleagă că un părinte poate lipsi fizic acum, dar se va întoarce mai târziu. Trăsătura principală a tulburării de anxietate de separare este momentul în care frica depășește nivelul așteptat pe parcursul dezvoltării unei persoane.

Copiii cu tulburare de anxietate de separare se pot „lipi” excesiv de părinții lor. Aceștia refuză să adoarmă fără a fi aproape de cel puțin unul dintre ei. Sunt reticenți în a participa la tabere, evită să doarmă în casele prietenilor. Cer să fie însoțiți de cineva când se duc în altă cameră în propria lor casa. De asemenea, copiii întâmpină simptome fizice atunci când se anticipează sau se produce separarea: dureri de cap, greață și vărsături. Adulții cu această tulburare pot fi inconfortabili atunci când călătoresc independent. Aceștia trăiesc coșmaruri cu privire la separarea de persoane. Se preocupă prea mult de familie și verifică în permanență locul unde se află aceștia.

Când se produce separarea, copiii pot părea retrași, triști, sau au dificultăți în a se concentra la joacă sau la școală. În funcție de vârstă, ei pot simți teamă față de animale, monștrii, întuneric, hoți, răpitori, călătorii cu avionul sau alte situații percepute ca fiind periculoase. Unii oameni experimentează starea de homesickness, indiferent de vârsta lor. Experiența tulburării de anxietate de separare este adesea frustrantă pentru membrii familiei și poate duce la resentimente și conflicte în familie.

Tulburarea de anxietate este cea mai răspândită tulburare de anxietate la copiii cu vârsta sub 12 ani. Într-o perioadă de 12 luni (studiu realizat în Statele Unite), această tulburare se estimează a fi între 0,9 și 1,9 la sută în rândul adulților, 1,6 la sută în rândul adolescenților, și 4% dintre copii. Această condiție este la fel de frecventă atât pentru bărbați, cât și pentru femei.

Tulburarea de anxietate este diagnosticată atunci când simptomele sunt exagerate în raport cu vârsta și cauzează suferință semnificativă în funcționarea zilnică.

Simptomele pot include:

• Stres recurent și excesiv în ceea ce privește îndepărtarea de casă sau de cei dragi
• O îngrijorare constantă, excesivă de a pierde un părinte sau o persoană dragă din cauza unei boli sau unui dezastru
• Grijă constantă că se va întâmpla ceva rău, cum ar fi răpirea, cauzând separarea de părinți sau de persoanele dragi
• Refuzul de a fi departe de casă din cauza fricii de separare
• Evitarea singurătății (fără un părinte sau altă persoană iubită în casă)
• Coșmaruri repetate despre separare
• Dureri de cap, dureri de stomac sau alte simptome, atunci când se anticipează separarea de un părinte sau de o altă persoană iubită

Tulburarea de anxietate poate fi asociată cu atacurile de panică. Acestea sunt caracterizate prin episoade repetate de anxietate intensă și teamă care ating un nivel foarte înalt în câteva minute.

Tulburările de anxietate de separare încep cel mai adesea în copilărie, dar pot continua în anii adolescenței și, uneori, la vârsta adultă.

Factorii de risc pot include:

• Pierderea unei vieți care duce la separare, cum ar fi boala sau moartea unei persoane iubite, pierderea unui animal iubit, divorțul părinților sau mutarea, plecarea la școală
• Anumite temperamente, care sunt mai predispuse la tulburări de anxietate decât altele
• Istoricul familiei, inclusiv rudele de sânge care au probleme cu anxietatea sau tulburări asemănătoare, indicând faptul că aceste trăsături ar putea fi moștenite
• Probleme de mediu, cum ar fi întâmpinarea unui tip de dezastru care are ca rezultat o separare

Pentru copiii mai mari și adulți, tratamentele eficiente pot include consiliere psihologică, schimbările în tehnicile de parenting pentru adolescenți (și pentru adulții anxioși cu copii) și medicamente anti-anxietate. Tratamentul pentru anumite cazuri poate implica educație familială și terapie familială.

Pentru copiii mai mici, există câteva acțiuni pe care părinții sau îngrijitorii le pot urma:

• Încercați să programați plecări noaptea și după mese. Copilul dumneavoastră va fi mai rezistent la ideea de separare atunci când este obosit, flămând.
• Pregătiți-vă copilul înainte de separare, asigurându-l că vă veți întoarce. Tratați serios anxietatea și reacționați cu înțelegere, răbdare și încredere: „Știu ca nu vrei sa plec acum, dar ma voi întoarce după școală”. Nu luați în derâdere subiectul: „Ești atât de stupid să plângi pentru asta”. „Mă superi așa tare când plângi așa!”
• Adoptați un comportament calm și înțelegător: „Știu că ești supărat că trebuie să intru în bucătărie, dar trebuie să gătesc cina.”
• Creați un mediu de siguranță pentru copilul dumneavoastră oferind multă dragoste și atenție. Copiii mici învață mai repede atunci când primesc atenția și afecțiunea necesară decât atunci când părinții iau o atitudine de genul „înveți pe calea cea mai grea”.
• Practicați separările pe termen scurt în jurul casei. Pe măsură ce intrați în camera următoare, discutați cu copilul: „Unde a plecat mami?” Când vă întoarceți, spuneți-i: „Iată-mă!” Aceste separări repetate ar putea ajuta copilul să înțeleagă că separarea de dumneavoastră este doar temporară. 
• Nu vă feriți de copil când plecați. Chiar dacă este tentant, această abordare va duce la mai multe dificultăți următoarea dată când plecați.
• Mențineți controlul asupra temerilor dumneavoastră. În cazul în care copilul simte sau vă vede teama la plecare, acesta va înțelege că ceva este în neregulă.