Povestea aceasta ar putea fi o poveste SF, doar că este 100% reală. E o poveste despre o terapie salvatoare, cu celule stem, de care a beneficiat un băiețel a cărui mamă a suferit o dezlipire de placentă în al treilea trimestru de sarcină (36 de săptămâni și 6 zile).
Faceți cunoștință cu Paul și familia lui: mama, tatăl și sora lui Ana.
Un caz clasic de asfixie prin dezlipire de placentă. Un diagnostic sumbru, care se poate finaliza cu deces în cele mai multe cazuri. Și dacă nu se ajunge la deces, dezlipirea de placentei in utero (înainte de nașterea copilului) duce la complicații neonatale foarte grave. Bebelușul Paul este un astfel de caz: „A fost reanimat la naștere cu adrenalină, intubat, pus pe ventilație mecanică. Scorul APGAR mic e un nimic pe lângă restul complicațiilor”, ne povestește dr. Dana Zaciu, medic primar Neonatologie, Șef Secție Terapie Intensivă Neonatală Spitalul Regina Maria Băneasa.
Contracțiile din trimestrul al doilea de sarcină
Paul este cel de-al doilea copil al unei familii de oameni tineri. Și prima sarcină (din care a venit pe lume Ana, acum în vârstă de 4 ani), și cea de-a doua au fost obținute prin stimulare ovariană din cauza unui diagnostic de ovare polichistice de care suferă mama, Raluca.
„Evoluția sarcinii a fost normală până în trimestrul doi, după care au apărut contracțiile pe care le-am avut și la prima sarcină. La prima sarcină chiar am fost internată o săptămână când au început aceste contracții și am primit tratament. Singura diferență între prima și a doua sarcină a fost că la Paul o aveam deja pe Ana care depindea de mine. Ea era micuță și nu am putut să mă odihnesc și să stau în repaus, așa cum ar fi trebuit să o fac. Cu un copil mic acasă este un pic mai greu de respectat această recomandare”, își amintește Raluca.
Sângerarea abundentă și durerile atroce
Doar că acele contracții pe care Raluca le cunoștea de la prima sarcină și pe care reușise să le liniștească s-au transformat în ceva ce nu mai simțise până atunci. „Era o senzație similară cu durerile menstruale, iar aceste dureri s-au intensificat. Simțeam contracțiile puternice ale uterului și mi-am dat seama că am intrat în travaliu. N-am mai experimentat așa ceva, așa că mi-am anunțat soțul să mergem la spital.”
Știind că travaliul poate dure ore în șir, Raluca și-a anunțat părinții să vină să stea cu Ana, apoi și-a pregătit un mic bagaj pentru spital. Însă durerile au crescut în intensitate. „Eram aproape gata să plecăm, ai mei încă nu ajunseseră, și am simțit nevoia să merg la toaletă. Iar când m-am așezat s-a declanșat o sângerare abundentă. M-am speriat înfiorător de tare. Știam că sângerarea în sarcină este cel mai grav lucru care se poate întâmpla și mi-am dat seama că ceva nu e în regulă”, povestește mama.
„Este o lecție pe care trebuie să o învăț…”
Deși a trecut un an și jumătate de la nașterea lui Paul, Raluca retrăiește la intensitate maximă povestea nașterii lui, în timp ce încearcă să păstreze firul cronologic al faptelor. Are regrete, ca orice om care trece printr-o situație traumatică. „Știind că sângerarea e un lucru foarte grav, eu am ales să intru în duș, să mă spăl. Nu mai trebuia să fac lucrul acesta! Trebuia imediat să ies pe ușă. Dar nu ajunseseră încă părinții mei, deci deja era și asta o grijă, că o aveam pe Ana… dar la fel de bine puteam să plec cu ea la maternitate, nu trebuia să-i aștept pe părinții mei. Puteam să o urcăm și pe ea în mașină și să plecăm…”
Se învinovățește și de faptul că în loc să-și sune medicul i-a trimis acesteia doar un mesaj pe WhatsApp. „Acum mă întreb de ce doar i-am scris?! De ce nu am sunat în secunda zero?! Nu știu să vă spun… Este o lecție pe care trebuie să o învăț. Eu sunt genul de persoană care nu vrea să deranjeze, nu insist, adică prefer să mai aștept, decât să pisez omul, dar recomand mămicilor să nu facă așa. La primul semn, la primul disconfort trebuie sunat medicul și mers la spital. Niciodată nu poți aștepta cu așa ceva!”
„Îl cheamă Paul, vă rog să-mi salvați copilul”
După o goană teribilă cu mașina, Raluca și soțul ei au ajuns la Maternitatea Regina Maria Băneasa. Aici îi aștepta o echipă de medici gata pregătită să intervină. „Lăsam dâre de sânge în urma mea când am intrat în spital și am ajuns în camera de gardă. Aici am avut din nou o sângerare foarte abundentă, cu o eliminare de cheaguri. M-am uitat la medici și am văzut pe fața lor panica”, povestește Raluca sugrumată de plâns. A fost luată pe sus și dusă direct în sala de operații. Pierduse deja foarte mult sânge, astfel că amintirile din sala de operație sunt fragmentate. Își amintește însă că a auzit o voce de bărbat întrebând dacă trebuie recoltate celule stem. „L-am auzit și cu ultimele puteri am spus eu că „da”! Și-mi amintesc că i-am rugat pe medici să îl salveze, că îl cheamă Paul și s-a rupt filmul.”
„Scor APGAR 1? Nici nu auzisem de așa ceva…”
Dar acesta era doar începutul unei serii întregi de lucruri nemaiauzite și de terapii nemaiîntâlnite pentru Raluca si familia ei. „A doua zi după naștere, am fost dusă în secția de neonatologie și l-am văzut pe Paul. Mi s-a spus că a fost necesară reanimarea și intubarea. Că e pe respirație ventilatorie. Că a primit la naștere nota 1. Apoi, la reevaluare, nota 3. Și, mai apoi, nota 5”, povestește Raluca. Asta nu l-a împiedicat însă să lupte: „E ceva cu copilașii ăștia care se nasc așa, în situații-limită. Au o bucurie molipsitoare de a trăi”, spune și medicul neonatolog Dana Zaciu.
Terapia cooling prin care se ține la rece corpul ca să încetinești metabolismul
Prima terapie la care a fost supus Paul a fost terapia cooling care presupune răcirea treptată a corpului pentru 72 de ore. „Practic, îi ții la rece ca să încetinești metabolismul creierașului pentru a nu se mai distruge suplimentar din neuroni. Pentru că, dincolo de injuria principală, cauzată de lipsa oxigenului în uter, mai există și leziuni de reperfuzie. Adică atunci când crește prea mult și prea brusc fluxul cerebral, acest lucru poate transforma leziunile ischemice în leziuni hemoragice”, explică dr. Zaciu. Neonatologul spune că, de regulă, copiii născuți la termen tolerează bine această terapie. Doar că nu e ușor de stăpânit, pentru că poate da toate complicațiile unei hipotermii, cum ar fi să-i modifice coagularea sângelui.
„Știu cum sună, este SF și pentru noi, dar a fost salvatoare. Am rămas în spital cinci zile după ce am născut, deși după cezariană spitalizarea presupune doar trei zile. Coboram la Neonatologie și îmi lipeam capul de perete în dreptul locului unde știam că e el intubat. Mă rugam să fie bine…”, povestește Raluca.
Un edem cerebral cu o zonă focală în zona frontal
În rezervă, prima oară în brațele mamei sale, înainte de externare.
La o săptămână după terapia de încetinire a metabolismului, o ecografie a dezvăluit existența unui edem cerebral important (acumularea de lichid în exces), care s-a transformat într-o „biluță” în zona din față a creierului, care arăta că acolo a fost suferința cea mai mare din cauza lipsei de oxigen. Altfel spus, o altă provocare importantă. „Dacă nu am fi făcut nimic să reparăm această leziune pe creier, s-ar fi putut dezvolta în deficite motorii, ori de cogniție… unii pot dezvolta ADHD, alții autism… dacă leziunea este foarte severă, pot apărea inclusiv leziuni motorii; dacă e mai puțin severă sau recuperată parțial, pot dezvolta deficite de comportament, e greu de spus”, explică medicul.
Este momentul în care părinții disperați ai lui Paul fac cunoștință cu dr. Dana Zaciu, medicul neonatolog, care le vorbește despre terapia cu celule stem. „Ne-a povestit despre un caz similar cu al nostru, o fetiță cu o suferință asemănătoare, lipsă de oxigen la naștere, care a făcut terapie cu celule stem și care a avut o evoluție foarte bună. Și ne-a pus la dispoziție o mulțime de informații ca să putem lua o decizie. Eu nu am putut să fac nimic. Nu puteam vorbi cu nimeni, nu puteam gândi, nici cu soțul nu voiam să vorbesc. Aș fi vrut pur și simplu să dispară totul”, spune Raluca.
Terapia salvatoare cu celule stem
Terapia cu celule stem este o terapie de ultimă instanță, ale cărei beneficii apar dacă se respectă o fereastră optimă de intervenție. „Toate studiile, unele finalizate, altele în desfășurare, spun că aceste celule stem mezenchimale din gelatina cordonului ombilical nu au creat probleme nici la administrare, nici după, ca efecte adverse. Ele nu se transpun în țesutul respectiv, ci doar se duc la locul afectat și dau niște impulsuri antiinflamatori și de regenerare. Adică, practic, sunt ca niște învățători care biciuiesc puțin țesutul ca să se refacă”, explică doctorul neonatolog acțiunea celulelor stem. Nu sunt un panaceu, mai spune medicul, este nevoie de niște condiții ca această terapie să funcționeze, spre exemplu să fie aproape de momentul de început al vătămării. „Nu poți să o faci la copiii cu paralizie cerebrală la 4 ani. Noi le-am folosit în bronhodisplazie pulmonară”.
Dr. Dana Zaciu conduce Secția Terapie Intensivă Neonatală de la Spitalul Regina Maria Băneasa.
„Am semnat că suntem de acord cu această procedură și doamna doctor a semnat alături de noi că își ia răspunderea pentru acest lucru”, spune Raluca. Urmau să folosească celulele stem recoltate la naștere pe care le introduceau prin picături intranazale, procedură simplă și neinvazivă. „Ele se duc fix la zona lezată, ca și cum le-ar chema un semnal acolo, și în două, trei ore ajung acolo și încep să facă treabă”, explică medicul. Deși celulele stem recoltate la nașterea lui Paul au avut nevoie de timp să devină viabile, ele fiind, din cauza situației, niște celule asfixiate și apoi congelate. Hrănite cu sânge matern, acestea s-au «trezit» și s-a putut realiza prima inoculare. Paul avea o lună și jumătate.
Părinții lui Paul au fost jumătate din ajutorul meu. Deschiderea lor și încrederea în echipa medicală au făcut ca lucrurile să meargă bine. Ne-au dat voie să ne facem meseria pe care o cunoaștem.
Recuperarea după terapie
A doua tranșă de celule stem i-au fost inoculate micuțului după o săptămână, iar Paul a reacționat și mai bine a doua oară. „Primele patru luni au fost crunte. Nu vedeam nicio evoluție la Paul în ciuda stimulării neuromotorii pe care o făcea de trei ori pe săptămână. Avea niște spasme ale mânuțelor și piciorușelor, nu cele normale la bebeluși, ci unele involuntare, dezordonate, întâlnite în unele boli nervoase. Am avut probleme și pe partea de hrănire, căci a avut un reflux destul de serios, iar el e un copil mâncăcios. A plâns mult din cauza colicilor. Dar după ce a împlinit patru luni, a apărut un salt de dezvoltare, pentru ca apoi toate achizițiile de dezvoltare să le facă la timp. Eu n-am reușit să țin pasul cu el în alăptare, a trebuit să suplimentez cu lapte praf”, spune, azi, mama lui Paul.
Autoînvinovățirea i-a luat Ralucăi sentimentele de bucurie, dar și atașamentul care s-ar fi putut lega între ea și Paul. „Toată situația prin care am trecut m-a făcut să tolerez greu plânsul lui Paul, nevoile lui de recuperare… am fost tot timpul pe modul robot, probabil că doar așa am reușit să rămân lângă ei. Tatăl lui i-a oferit lui Paul atașamentul de care avea nevoie în primele luni până am reușit să ies din starea în care mă aflam. El a făcut cu Paul exercițiile de kineto care trebuiau făcute de trei ori pe zi… a fost mereu lângă mine și prelua el când eu nu mai puteam”, se confesează Raluca.
Cum e Paul azi?
Mami, tati, Paul și Ana de Paște, 2024.
„E perfecțiune!”, zice doamna doctor și îmi arată mândră cea mai recentă poză primită de la Raluca. „Grăsunelul ăla din mijloc e Paul, ăla cu gura până la urechi”. Paul este astăzi „un copil perfect normal și sănătos”. „Majoritatea doctorilor când mergem la o evaluare cu el și spunem cum a venit pe lume se uită la noi și zic «Nu, nu se poate așa ceva, nu cred. Nu cred că a trecut el prin asta…»”
Dar Paul a trecut prin toate ca să ne arate zâmbetul lui larg azi. Ca să se ridice în picioare și să-și facă părinții să țină pasul cu el acum.
