In prizonierat
A venit pandemia peste noi acum 65 de zile, timp in care am stat inchisi in casa, singurul care mai iesea sa faca cumparaturi a fost sotul meu si tatal celor 2 copii de 9 si respective 6 ani. Cel mare e la scoala si cel mic la gradinita.
De 65 de zile si nopti ne incurajam unii pe altii ca o sa iesim cu bine din asta, resursele de optimism sunt insa pe final. Stiam dintotdeauna ca meseria de parinte este una din cele mai grele din lume, dar perioada asta a pus totul la incercare. A fost pentru prima oara cand m-am gandit ca daca as “aluneca” de la balcon in vreme ce spal geamurile, macar s-ar termina starea de urgenta mai repede.
Desi nu imi mai pasă daca ma judeca cineva, ma justific spunand ca mi-am dorit foarte mult baietii si a fost motiv de bucurie venirea lor pe lume. Sunt foarte diferiti si copii buni de altfel, insa toata perioada de stat acasa si work from home s-a transformat intr-o supravietuire in jungla.
Ne-am impartit task-urile si sotul meu se ocupa de aprovizionare, curatenie si rufe si eu ma ocup de gatit si copii. Cred ca nu mai e nevoie sa spun ca si la mine si la el, toate activitatile sunt in timpul orelor de program, caci am fost dintre norocosii care nu au ramas fara job si care pot lucra de acasa. Si nu sunt sarcastica, chiar cred ca suntem dintre cei norocosi.
Multitasking
Asadar, iata cum am 3 calendare paralele de urmarit:
- orarul copilului cel mare care e la scoala si face cursuri online, apoi dupa amiaza o ora de afterschool. Copilul nu are acelasi program in fiecare zi, ca ar fi prea simplu.
- orarul copilului cel mic care face cursuri online cu educatoarea de la gradi.
- calendarul meu de intalniri
- mai este si calendarul de intalniri al sotului de care trebuie sa tin cont pt ca e evident ca daca ne suprapunem, cineva trebuie sa se asigure ca au reusit copiii sa se conecteze, ca au nimerit linkul, parola si merge conexiunea la net.
Epopeea conectarii pe 4 laptopuri la 4 tipuri diferite de meetinguri online, fiecare in spatiul lui, ramane succesul suprem al fiecarei zile. Uite linkul, unde e parola, nu merge, stai ca nu e asta. Sa mai iasa toti copiii din meeting si sa intre iar. S-a blocat. Hai ca merge.
Rezistam
Apoi meetingurile in care paream serioasa pe ecran si apare brusc copilul mic cerand de fata cu toata lumea sa il gadil. Bine ca nu a vrut la baie, am rasuflat usurata.
Recunosc ca m-am gandit si eu sa ma razbun si sa ii fac sa inteleaga cat e de nasol sa apara cineva aiurea in cadru. Chiar ma gandeam sa apar in pijama cand au ei ora. Doar gandul acesta a eliberat o tensiune.
Cel mai tare obiect din casa este insa imprimanta: o aveam in casa din 2011 si am reusit sa ii cumparam cartus nou si am fost functionali: printati va rog fisele astea, trebuie completate, colorate, decupate pana maine la ora. Separat de fisa, ii rog pe copii sa faca o mica piesa de teatru fiecare, ii filmati dvs si puneti apoi pe grup. E important sa aiba si un costum, dar nu va complicati, stim ca nu aveti de unde procura, il puteti face dvs acasa, impreuna cu ei.
Calendarele sunt doar capacitatea de a jongla si gestiona programul. Sa nu uitam de taskurile clare, lucrul efectiv. Ganditul, executatul etc.
Ne-am obisnuit sa ne intelegem din priviri, stam conectati la cate un laptop, cu casti si ne facem semn ca avem meeting. Timp in care copiii gasesc singuri solutii sa isi ocupe timpul.
#CeaMaiBunaMama
M-am simtit o mama rea de fiecare data cand m-am surprins spunand copiilor: nu pot acum, sunt in call, mai tarziu. Si replicile sunt x 2 copii x cel putin 10 ori pe zi. Am ajuns dupa 65 de zile sa ma consider una din cele mai nasoale mame din lume. Ma uit la mine cu ochii unei femei care nu poate avea copii si care stiu ca si-ar dedica tot timpul daca i-ar avea. Si care ar da orice sa aiba ce am eu si ar reusi sa le ofere iubirea si atentia de mama pe care ei o merita. Si eu ma indoiesc ca meritam sa am copiii daca tot ce reusesc e asta.
Pentru ca desi administrativ au tot ce le trebuie, eu nu le ofer fix ce au ei nevoie: atentie, timp de gadilat, o ora sa facem temele impreuna. O ora sa radem, sa ne alergam prin casa, sa le fac baie cu multa spuma.
Desi nu plecam din casa, nu am simtit niciodata ca sunt in intarziere, asa cum am simtit in astea doua luni. Hai hai, repede, repede. Uite call-ul, uite meetingul, ora de sport, ora de engleza. Intalnirea cu clasa si apoi intalnirea individuala. Totul pe fuga, de zici ca aveam unde sa ajungem mai repede.
Lectia mea
Am citit mult in perioada asta. Dar nu carti, ci stiri si feed-ul de facebook. Am primit de la prietenele mele diverse linkuri cu activitati pentru copii, cum sa faci origami, programe online ale operei comice, tururi virtuale ale celor mai frumoase muzee din lume, podcasturi motivationale, tehnici de supravietuire, de amenajare a balconului, retete sanatoase. Probabil ca daca mai stam 100 de ani in case, voi apuca sa vad macar parte din ele.
Ce vreau sa spun nu are legatura cu numarul de lucruri cu care am jonglat si tot ce am facut, ci cum m-am simtit. Stiu ca sunt mame cu 3 sau mai multi copii, cu copii mici, cu copii bolnavi sau mame singure. Nu ma intrec cu ele ca oricum nu as fi capabila sa castig nici macar o cursa simpla, daramite o cursa cu obstacole.
Singura mare realizare este ca nu am facut rau fizic copiilor, mi-am promis in viata asta ca nu ii voi bate niciodata si desi am fost foarte aproape, am reusit sa nu o fac. Dar toata frustrarea am varsat-o tot pe mine ca doar nu era sa ma descarc pe bietul tata al copiilor. Asa ca am plans singura, m-am pedepsit cu toate gandurile apoi m-am recompensat cu ceva bun. Apoi un alt carusel de vinovatie si dezamagire la adresa mea.
Inainte sa am copiii, aveam foarte multe pareri la adresa mamelor si a modului in care le observam ca isi cresc copiii: ai mei nu o sa faca niciodata asa, chiar radeam cu sotul meu cand ne-am amintit ca am jurat pe tavita de la Mac ca noi nu o sa ii ducem niciodata pe ai nostri acolo. Ca si cand alegerile noastre gresite urmau sa inceteze la pozitivarea testului de sarcina.
Daca am invatat ceva este sa nu judec niciodata nicio mama.
Mamele sunt sfinte.
Alegerile lor sunt ale lor, asumate si bazate pe contextul pe care doar ele il stiu. Treaba mea este sa fac ce pot mai bine cu viata mea si cu copiii mei.
Asa ca raspunsul meu la intrebarea ”Ce faci, cum esti?” este: “ Nu sunt bine, incerc sa supravietuiesc, sa ajung la liman fara pierderi majore.”
Sunt mama si atat am putut sa fac. Poate o sa reusesc sa fac mai bine, sper sa gasesc putere pentru asta.
Dedic aceste randuri tuturor mamicilor, si celor care au reusit sa le faca pe toate si celor care, asemeni mie, nu au reusit decat sa treaca prin perioada asta asa cum au putut.
M-am regasit si mi-au adus un zambet astea doua video-uri:
Articol scris la data de 15 Mai 2020 de Ana M.
Povesteste-ne ce ai simtit tu in aceasta perioada, cum te-ai descurcat si experienta ta poate inspira mii de alte mame sa simta ca nu sunt singure. Lasa-ne datele tale asa cum doresti sa apara in poveste (tot numele sau doar prenumele, sau initiala). Prin trimiterea povestii esti de acord ca ea sa fie publicata partial sau integral de catre REGINA MARIA pe paginile proprii: website, Facebook, Instagram, Linkedin. Incurajam un comportament online responsabil, de aceea povestile destinate proiectului sunt moderate de administratorii site-ului nostru si publicate dupa ce sunt verificate.