Keratoconus

Afecțiune degenerativă a corneei, keratoconusul este caracterizat prin subțierea progresivă și deformarea zonei centrale a corneei, membrana clară care formează suprafața anterioară a ochiului. Pe măsură ce boala progresează, presiunea oculară determină accentuarea acestei modificări a formei fiziologice a corneei. Procesul începe în partea posterioară, ulterior fiind afectată partea anterioară, printr-o umflare neregulată (ectazie) sub forma unui con.

Deformarea și proeminența corneei afectează modul în care lumina ajunge la retină, astfel că imaginile sunt focalizate pe mai multe puncte în loc de un singur punct, rezultând o vedere neclară, divizată și distorsionată. Keratoconusul aduce cu sine probleme semnificative de vedere (miopie și astigmatism ridicat), ceea ce este un prejudiciu serios atât din punct de vedere fizic, cât și psihologic pentru pacient, ca urmare a înrăutățirii severe a vederii.

Boala apare în general în timpul pubertății, afectând tineri fapt care arată importanța diagnosticării timpurii și tratării acestei afecțiuni. Unul din 2000 de adolescenți va avea keratoconus. 

Cauza keratoconusului rămâne încă necunoscută, deși cercetările recente par să indice că ar putea deriva dintr-o combinație de factori genetici și de mediu. Unele cazuri de keratoconus au o componentă ereditară. Aproximativ 20% dintre pacienți au rude care sunt, de asemenea, afectate de boală. Alte boli genetice sunt, de asemenea, asociate cu keratoconus, inclusiv trisomia 21 (sindromul Down), sindromul Marfan și sindromul Ehlers-Danlos.

Keratoconusul poate să se dezvolte și mai ușor la persoanele care suferă de boli sistemice (dermatită atopică, dermatită și rinită alergică, astm, osteogeneză imperfectă, astm) sau au avut probleme oculare anterioare, cum ar fi conjunctivita alergică, retinita pigmentară și distrofii retiniene congenitale.

În cele din urmă, este posibil ca, la cei cu predispoziție, utilizarea excesivă a lentilelor de contact și frecarea excesivă (inclusiv ca efect al reacțiilor alergice) a ochilor să cauzeze microtraume la cornee care să ducă la debutul bolii.

În primă etapă, apar câteva simptome precum vedere încețoșată, sensibilitate crescută la lumină și agravarea astigmatismului miopic. În stadiu mai avansat, pot apărea și alte semne asociate cu disconfort semnificativ vizual cum ar fi:

• halouri în jurul punctelor luminoase;
• dureri de cap și de ochi;
• nevoia de a modifica frecvent prescripția pentru ochelari în cazul celor cu astigmatism și miopie;
• dificultate în a vedea noaptea.

Keratoconus evoluează progresiv, medicii oftalmologi pot identifica patru stadii ale afecțiunii, de la o formă ușoară, care rămâne frecvent asimptomatică și este ușor de confundat cu alte defecte ale vederii, mai ales în absența unor investigații complete, până la una severă. În această fază, corneea devine foarte subțire, iar ectazia este vizibilă cu ochiul liber și este asociată cu forme severe de miopie și astigmatism care nu mai pot fi corectate cu lentile.

Dacă clasificarea tradițională a evoluției acestei boli are ca parametri grosimea și curbura progresivă a corneei, o a doua metodă de clasificare a keratoconusului este bazată pe morfologie, adică pe forma și poziția ectaziei în raport cu centrul ochiului.

Prin intermediul unui examen specific (pahimetrie), se poate determina punctul cel mai subțire al corneei și măsura grosimea acesteia, în acel loc. Pachimetria este folosită și pentru a stabili exact poziția keratoconusul care poate fi central, paracentral (în apropierea centrului globului ocular) sau pericentral (în apropiere, dar nu chiar în centrul absolut), dar și pentru a face o stadializare a bolii.

Dacă nu este identificată și tratată, keratoconusul evoluează, fiind o boală degenerativă cronică și poate duce la complicații severe care să afecteze grav vederea.

Complicațiile posibile sunt:

• cicatrici corneene;
• umflarea corneei cu lichid și generarea de presiune oculară (hidropisia corneană);
• formarea inelelor Fleischer, care sunt depozite de fier în cornea ochiului și sunt adesea asociate cu keratoconusul și sunt efectul modificărilor structurale la nivelul corneei din cauza keratoconus;
• pierderea vederii.

Diagnosticul keratoconusului poate fi stabilit de medicul oftalmolog în urma unui examen oftalmologic complet și după efectuarea unor teste care confirmă diagnosticul și stabilesc stadiul de evoluție a bolii, astfel:

• topografia corneei - creează o hartă colorată a suprafeței anterioare a corneei care poate evidenția deformări; aceasta investigație poate fi efectuată și preventiv, atunci când există indicii ale predispoziției genetice, către această afecțiune și poate identifica cele mai timpurii semne ale keratoconusului;
• keratometrie - este măsurarea curburii corneene, în special a suprafeței anterioare a corneei ochiului și este importantă în oftalmologie pentru evaluarea dioptriilor necesare pentru corectarea vederii și pentru diagnosticarea astigmatismului, suferință care însoțește keratoconusul;  
• pahimetria - procedură oftalmologică pentru măsurarea grosimii corneei, importantă pentru evaluarea și monitorizarea afecțiunilor oculare, atât pentru keratoconus, dar și în glaucom și în planificarea intervențiilor chirurgicale refractive cu laser și se realizează fără contact direct cu suprafața corneană;
• examen biomicroscopic - este cunoscut și sub denumirea de examen cu lampă cu fantă, este o procedură oftalmologică detaliată, parte din examinarea clinică și permite medicului oftalmolog să vadă detalii ale structurilor oculare din partea din față a ochiului precum și să observe leziunile, inflamațiile sau alte modificări ale structurilor oculare; este esențială pentru diagnosticarea și monitorizarea diferitelor afecțiuni oculare (conjunctivita, ulcere corneene, cataracta, glaucomul, degenerescența maculară, keratoconus și multe altele);
• microscopie speculară - este o tehnică imagistică utilizată în oftalmologie pentru a examina în detaliu stratul intern al corneei responsabil pentru menținerea transparenței și funcționarea corectă a acestui țesut și oferă informații detaliate și non-invazive despre celulele endoteliale corneene, fiind o unealtă valoroasă în practica oftalmologică pentru evaluarea și gestionarea diferitelor afecțiuni ale corneei.

În urma acestor examinări, medicul va pune un diagnostic exact și va indica cea mai eficientă soluție de tratament.

În stadiul inițial al bolii, se poate corecta vederea încețoșată cu ajutorul ochelarilor sau a lentilelor de contact moi. Este necesară o atentă monitorizare a bolii, în condițiile în care este un proces evolutiv. Vor fi necesare modificări periodice, destul de dese ale lentilelor.

Pe măsură ce boala avansează și forma corneei se modifică, este nevoie de lentile de contact terapeutice, rigide, speciale pentru această afecțiune, care au rolul de a asigura o suprafață curată în fața corneei și de a încetini progresia bolii, oferind o acuitate vizuală îmbunătățită. Lentilele de contact rigide sunt cele mai indicate, deoarece ele își păstrează forma și nu se îndoaie, comparativ cu cele moi. Acest tip de lentile este prescris de medicul oftalmolog în urma măsurătorilor specifice pentru a le personaliza, astfel încât să se obțină rezultate maxim posibile prin utilizarea lor.

Terapia chirurgicală este o altă soluție de tratament prin implantarea de inele intrastromale corneene care au rolul de a aplatiza suprafața corneană și de a menține o vedere bună sau intervenția de crosslinking cornean care are rolul de a stopa evoluția acestei afecțiuni. Procedura este indicată, în general, în stadiile incipiente ale keratoconusului și poate fi o opțiune pentru pacienții care nu sunt eligibili pentru intervenții chirurgicale mai invazive. În cazurile în care keratoconusul atinge un stadiu foarte avansat, există riscul de perforare a corneei, iar în acest punct singura opțiune care rămâne este transplantul de cornee.

Este important să cunoaștem simptomatologia keratoconusului pentru a putea lua din timp măsuri pentru a-l trata înainte să ajungă într-un stadiu avansat. Identificat în stadii precoce poate fi tratat eficient astfel încât pacientul să păstreze o bună calitate a vederii și previne complicațiile severe ale patologiei. Deși nu există un tratament care să poată elimina complet keratoconusul, există proceduri corneoplastice foarte eficiente care pot opri progresia bolii și pot oferi pacientului o viață socială și profesională normală. Tratamentul timpuriu și o diagnosticare cât mai precisă sunt esențiale.

Surse:

https://my.clevelandclinic.org/

www.aao.org

www.hopkinsmedicine.org