Chiar dacă atenția tuturor este îndreptată asupra copilului, drama părinților nu este deloc de neglijat. Sunt mame care au fost operate de urgență pentru ca fătul prematur să fie salvat, care practic nu au avut o naștere în adevăratul sens al cuvântului, întrucât o naștere implică o minimă pregătire fizică și psihică. Rămase cu pântecele gol, adesea recuperându-se dificil după operație, fără șansa de a fi devenit mame așa cum visaseră, deoarece nu-și pot nici strânge pruncul la piept, nici nu-l pot hrăni. Cordonul ombilical psihic, nevăzut, atârnă de ele și cele mai fericite sunt cele care încep încet-încet să îl umple cu dragoste, pe care să i-o transmită copilului lor aflat la celălalt capăt al acestuia.
Dar transmisia aceasta de iubire are nevoie să fie susținută de dragostea și înțelegerea celor aprop-iați. Ce mesaje așteaptă o mamă în acest situații? Fiecare membriu al familiei, prieten sau cunoscut ar trebui să se întrebe acest lucru și de fiecare datâ când vorbește cu un părinte care-și vizitează prematurul la Terapie Intensivă sau incubator ar trebui să țină minte că vorbele au un impact puter-nic asupra acestuia. Deci, dacă în fața ta stă acest părinte, primul și cel mai important sfat este: evită anchetele și culpabilizările! În loc de „De ce s-a întâmplat așa? Dacă ai fi făcut/nu ai fi făcut cutare lucru nu s-ar fi născut copilul prematur“ întreabă: „Tu ești bine? Cu ce să te ajut? Ai nevoie de ceva? Ce pot face pentru tine acum?“.
Din partea echipei medicale poate veni aici un ajutor prețios, dincolo de îngrijirile propriu-zise acor-date copilului: este vorba despre informațiile medicale explicate cât se poate de bine părinților. Medicii neonatologi cu experiență știu deja că fiecare mamă pusă în această situație se confruntă cu cele mai profunde frici ale unei mame: că micuțul nu va supraviețui sau nu va supraviețui întreg, re-spectiv se confruntă cu frica de a fi adus pe lume un copil necorespunzător, de care nici nu poate avea grijă, asupra căruia nu mai are acum niciun control. Când frica domină, întregul edificiu psihic amenință să se prăbușească, de aceea prima misiune a medicilor este să nu hrănească frica mamei, ci să-i alimenteze luciditatea și speranța.
O echipă medicală competentă și empatică transmite încredere și mama se va simți protejată, resi-mțind în același timp faptul că și copilul este protejat.
În același timp, toți, atât membrii familiei cât și echipa medicală, trebuie să știe că nu pot cere de la o mamă aflată într-o asemenea situație traumatică să se comporte mereu rațional și stăpânit. Este și momentul în care unele dintre ele aleg să se „asprească“, să fie tari cu orice preț, să întoarcă spatele propriilor sentimente - ceea ce poate fi de ajutor pe moment, dar ulterior va sărăci atât relația mamei cu cei din jur și cu copilul, cât - mai ales - relația mamei cu ea însăși și propriile ei resurse.
Aici poate fi însă momentul în care intervine și simțul de responsabilitate pentru ceilalți: este mo-mentul în care mama își poate găsi sprijinul psihic în actul de a oferi ajutor celor din jur: unui mem-bru al familiei, unei alte mame aflate în aceeași situație, unui alt copil etc.
Mamă departe de copil, copil departe de mamă
Este o perioadă în care timpul care trece este crucial, atât pentru copil cât și pentru mamă. Dincolo de problemele de dezvoltare fizică pe care echipa medicală le poate rezolva într-o mare măsură, pentru copil apar inevitabilele probleme determinate de situația sa de abandon psihic, o trăire greu de gestionat pentru copil, dar mai ales pentru mama care, deși știe că nu și-a abandonat copilul, es-te forțată să stea departe de el, fizic. Poate sta însă alături de el emoțional - iar implicațiile profunde ale participării psihice din partea mamei la acest nivel rămân încâ de cercetat.
Cert este că, oricât de bine îngrijit ar fi un copil în incubator, chiar dacă se bucură de toată simpatia și toate interacțiunile permise, el va avea inevitabil parte de mai puțin contact uman și social decât un copil care crește în familie - iar această lipsă poate lăsa urme traumatice la nivelul dezvoltării creierului, imunității și chiar corporalității.
De partea mamei se poate constata un proces analog: cu cât este mai mult și mai timpuriu despărțită de prunc, cu atât îi va fi mai greu să formeze un atașament mai puternic și să îl manifeste față de acesta atunci când în sfârșit îl poate atinge, deși își dorește foarte mult acest lucru. Unele mame explică ceea ce simt prin aparența atât de gingașă, de fragilă, a copilului: ți-e și teamă să-l atingi!
Ideea este susținută factual și de faptul că într-adevăr de multe ori copilul trebuie urmărit cu atenție, în cadrul mai multor specialități medicale, că trebuie dus să facă kinetoterapie unde benefi-ciază de atingeri profesionale etc. Aceste mame sunt plin de iubire și de solicitudine, dar încă se tem de atașamentul fizic, ca urmare a traumei profunde suferite, rămasă în majoritatea cazurilor in-conștientă și „raționalizată“ de toată lumea.
În abisul psihicului subzistă însă teama: dacă mă voi atașa de prunc la fel de fizic și profund ca atunci când el fusese în pântece și apoi îmi va fi smuls din viață? Timpul învinge această traumă, mamele se conving nu numai că pruncul va supraviețui, ci și că el are nevoie exact de acest atașament pentru a supraviețui durabil. Are nevoie să i se dăruiască o încredere în viață, o investiție în viață - investiție care este, prin definiție, mereu riscantă. Care trebuie asumată.
Pentru copil, acest timp de formare a atașamentului înseamnă încă ceva în plus de recuperat. Din nou acesta este un punct în care părinții au nevoie de susținere, chiar de consiliere sau psihoterapie - iar paradoxul clinic este că au nevoie chiar dacă nu simt direct acest lucru și vor cere consiliere strict legat de puericultură, de modul în care trebuie sâ își îngrijească bebelușul „special“.
„De ce? De ce ni se întâmplă tocmai nouă?”, întrebarea-capcană care destabilizează
Ca revers al medaliei, oriunde de-a lungul acestui proces se poate instala acea capcană a gândirii și simțirii numită „de ce“: „de ce ni se întâmplă tocmai nouă asta“. Pe de o parte este vorba despre ne-voia autentică și firească de a introduce trăirile și faptele într-un continuum coerent, despre nevoia a ne spune o poveste de viață coerentă, de a avea explicații și trăiri congruente cu explicațiile. Câteo-dată, însă, faptul că nu reușești să dai/să primești un răspuns rezonabil la această întrebare - adică un răspuns care să te facă să mergi mai departe și să te dedici acelor acțiuni fizice și mentale care să repare situația și să-i repare psihic pe toți cei implicați - este semnul unui impas. Acesta nu se datorează nici părinților și nici medicilor, ci acelui corp de factori subtili care influențează viul și viața în genere.
Unii preferă să raționalizeze acest lucru ca „destin“ și să îi găsească ancore diferite: astrologice, ge-nealogice, karmice și așa mai departe. Alegerea explicației este mai puțin importantă, dar important este modul cum se raportează fiecare membru al familiei la posibilele explicații și mai ales modul lor de acțiune pe mai departe.
Este vorba despre un parcurs reușit dacă este un proces în urma căruia familia devine mai lucidă și mai unită, în urma căruia familia înțelege mai bine care sunt șansele și riscurile, în urma căruia poate acorda mai multă încredere medicilor în lupta lor de a apăra șansele vieții în fața acelui pro-cent de imprevizibil care face parte din ea.
Medicina extraordinară, dublată de puterea părinților de prematuri
Medicii excepționali, familia unită, încrederea în viață atât din partea familiei cât și din partea echipei medicale (care include fiecare membru al personalului care îngrijește copilul): iată ingredientele din care se pot face adevărate miracole de supraviețuire - pe care maternitățile Regina Maria le-au văzut de atâtea ori întâmplându-se. Fiecare dintre echipele de la neonatologie poate povesti mai multe astfel de miracole.
Cu ce să îți hrănești încrederea, ca viitoare mamă?
• alege spitale și medici buni, care vor supraveghea în mod responsabil atât sarcina cât și nașterea și care sunt pregătiți să intervină ori de câte ori ceva nu este în parametri
• obișnuiește-te să îți comunici sentimentele și să dedici timp întrebării „de ce“ numai dacă ea este preambul la întrebarea „ce-i de făcut“
• oferă celor dragi sprijin și acceptă sprijinul oferit de ei