Ca să poți fi medicul unui bebeluș din primele lui clipe de viață, trebuie să fii veșnic îndrăgostit de copii. Ca să poți înțelege un nou-născut, trebuie să stai mult să-l privești, să-l asculți și să ai răbdare cu el, iar când simți că este mai greu, trebuie să crezi că imposibilul poate deveni posibil. Sunt lecții pe care medicul Daniela Popescu le-a învățat în aproape două decenii de când practică neonatologia.
„Când externez cu bine un bebeluș, am o senzație de împlinire. Nu simt doar că mi-am făcut datoria. Simt că am pus tot ce a fost mai bun în mine pentru ca acea mogâldeață să crească și să plece în brațele mamei. După atâția ani de experiență, încă mai am această senzație ori de câte ori salvez un copilaș”, ne-a mărturisit doctorul Daniela Popescu, Medic Primar și șef de secție Neonatologie la Spitalul Premiere din Timișoara, parte din Rețeaua Regina Maria.
Cei mai mici pacienți ai spitalului sunt zi de zi în mâinile sale. Unii vin pe lume cu probleme de sănătate și au nevoie de îngrijiri speciale și, mai ales, de multă grijă și atenție. Să fii neonatolog înseamnă să fii îndrăgostit de copii, să-i iubești în orice împrejurare și să lupți alături de ei chiar și atunci când medicina nu mai are resurse. „Am trecut prin situații grele, în care am văzut că imposibilul poate deveni posibil pentru că există ceva deasupra noastră care transformă o suferință într-o minune”, ne-a mărturisit medicul Daniela Popescu.
A îmbrăcat halatul de medic la 3 ani
Chemarea către medicină a avut-o încă din copilărie - de când a început să vorbească, cum îi place să glumească. „Eram fascinată de mama mea, care era medic de dispensar. Mi se părea ceva deosebit faptul că putea să facă bine și să ajute oamenii, dar și modul în care era tratată de societate. Mă fascina și halatul alb, în sine”, își amintește medicul.
Când era copil, cea mai bună recompensă pentru faptele bune pe care le făcea era să meargă împreună cu mama sa la dispensar. „Dacă eram cuminte, asta era recompensa. În jurul vârstei de 3 ani, unchiul meu mi-a confecționat un mic halat și un baticuț alb și eram tare mândră să mi le pun într-o plăsuță și să plec cu mama la dispensar”.
Neonatologia, un nou început: „Am hotărât să nu mă salut zilnic cu durerea și suferința”
Anii de studiu au avut un scop bine definit: să ajungă studentă a facultății de medicină. Dorința i s-a împlinit în 1999, când am absolvit cursurile Universității de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” din Timișoara. Odată cu examenul de rezidențiat, urma alegerea specializării, iar opțiunile îi erau clare: terapia intensivă (ATI) sau medicina de urgență.
„Mama mea a fost cea care a reușit să mă convingă să nu aleg niciuna dintre aceste specialități. «De ce-ți dorești să te saluți în fiecare zi cu durerea, cu suferința și cu moartea?», mă întreba mereu. Tatăl meu, care este extrem de profund, de profesie economist, dar care lucra în administrația Spitalului Județean Drobeta Turnu-Severin, asista la această discuție care a avut loc câteva zile la rând. Inițial, nu a intervenit, dar mi-a ascultat argumentele și a înțeles ce căutam eu, de fapt: adrenalină. În final, m-a întrebat dacă nu mi-ar plăcea neonatologia, care presupune și urgențe, și terapie intensivă, dar pentru bebeluși. Nu știam prea multe despre această specialitate, dar mi s-a părut interesantă ideea. Așa am hotărât ca, în loc să mă salut zilnic cu durerea și suferința, să mă salut în fiecare zi cu un nou început, cu viața”, își amintește dr. Daniela Popescu.
Primul pacient: cel mai mic dintre cei mici
Din anul 2002, când a intrat pentru prima dată într-o secție de neonatologie, i-au trecut prin mâini mii de bebeluși, dar primul pe care l-a îngrijit i-a rămas și acum în amintire.
În prima zi de rezidențiat, medicul Gabriela Olaru, cea care i-a fost atunci coordonator și care avea să-i devină apoi mentor, a pus-o în fața primului său pacient: un nou-născut prematur care cântărea numai 1.200 de grame. Era pentru prima dată când vedea un bebeluș atât de mic.
„Am fost cuprinsă de emoție și de teamă în același timp. Doamna doctor mi-a simțit emoțiile. Și-a pus mâna pe mâna mea și așa, împreună, am atins bebelușul. Mi-a explicat ce ar trebui să fac și ce ar trebui să observ la acest bebeluș și tot împreună am făcut ce era de făcut. Emoțiile ți le învingi pe măsură ce te expui experiențelor. Întotdeauna m-am gândit câtă încredere trebuie să aibă Dumnezeu în noi să ne aleagă pentru a ne pune în mâini acești bebeluși!”, spune medicul Daniela Popescu.
Copiii se nasc luptători
De atunci, neonatologul a avut în grijă multi nou-născuți cu greutate sub 1.000 de grame. Pe cel mai fragil l-a ținut în brațe tot în perioada rezidențiatului de la Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii „Louis Țurcanu”, din Timișoara. Era o fetiță. Ana-Maria avea doar 550 de grame și a avut nevoie de patru luni de îngrijiri în spital, dar a fost o supraviețuitoare. „Sunt mulți copii care au săpat adânc în sufletul meu. Sunt și copii care au lăsat răni, pentru că nu am putut face mai mult decât am făcut”, spune cu tristețe medicul neonatolog.
Ca neonatolog, a primit o lecție dură de la viață: medicina nu poate învinge întotdeauna. Sunt bebeluși fragili care pierd șansa de a trăi, dar sunt mult mai mulți cei care ne arată că te poți naște un luptător.
A fost și cazul lui Patrick, un nou-născut care avea o infecție materno-fetală, o formă foarte severă de septicemie. „Nu-i dădeam nicio șansă de supraviețuire, însă Patrick ne-a demonstrat că se poate. Atunci chiar am înțeles că Dumnezeu face minuni prin noi, că noi suntem, de fapt, mâinile lui Dumnezeu. Experiența ne-a învățat că poți crede sau poți estima, dar niciodată nu trebuie să te dai învins. Au fost situații în care speranțele de supraviețuire ale copiilor erau minime și ceva deasupra noastră ne-a demonstrat că se poate. Și s-a putut”, povestește dr. Daniela Popescu.
„Bebelușii au o putere extraordinară de recuperare, mai mare decât adulții. Unii trec prin niște suferințe cumplite și, de multe ori, credem că vor rămâne cu sechele, dar viața ne-a demonstrat că nu este întotdeauna așa și că puterea lor de recuperare este extraordinară”. Asist. univ. dr. Daniela Popescu, medic primar neonatolog si medic specialist pediatru, Spitalul Premiere din Timișoara
Când planurile se dau peste cap
Orice femeie se așteaptă să aducă pe lume cel mai frumos și cel mai sănătos copil; își face planuri pentru întâlnirea cu bebelușul ei, însă nu întotdeauna bebelușul „citește lecția” înainte să se nască. Starea lui de sănătate poate să nu fie bună și toate planurile se dau peste cap.
„Sunt situații în care nou-născutul are o adaptare dificilă la viața extrauterină, în special dacă cezariana a fost făcută programat și bebelușul încă nu era pregătit pentru naștere. El poate avea nevoie de internare în terapie intensivă, dar mama a venit cu gândul că va avea parte de «ora magică» și că își va pune copilul la sân din primele minute de viață. E destul de greu să o faci să înțeleagă că tot ceea ce a visat trebuie amânat. Trebuie amânat momentul întâlnirii dintre ei. Trebuie amânat momentul atașării la sân, iar acestea sunt lucruri pe care nu le-a luat niciodată în calcul și care vin ca o lovitură extrem de puternică pentru ea. O viitoare mamă nu se așteaptă niciodată la asta, iar noi, neonatologii, suntem cei care trebuie să le dăm aceste vești rele, din păcate”, ne mai spune dr. Daniela Popescu.
Acestea sunt cazurile grele pe care „le ia acasă”, de care nu se poate detașa în timpul liber. „Mă gândesc la ele, încerc să mai studiez, mă sfătuiesc cu alți colegi. Sunt cazuri rare și încerc să aflu dacă s-a mai confruntat un alt coleg cu o situație similară, mai citesc. Din păcate sau din fericire, nu știu, nu mă pot deconecta întotdeauna de cazuri și de spital. Atunci când sunt foarte apăsată de anumite cazuri, petrec câteva ore în grădină, printre flori. Mă deconectează foarte tare grădinăritul, iar de primăvara până toamna târziu evadez în mica mea grădină”, ne mărturisește medicul.
Plânsul, limbajul pe care trebuie să ni-l reamintim
Să înveți medicină nu este suficient ca să devii un neonatolog bun. Ai nevoie de timp, de multă răbdare și de experiență pe care o poți dobândi prin multe ore petrecute alături de cei mici. Un neonatolog bun trebuie să știe să comunice cu bebelușul, să-i înțeleagă trăirile și suferințele, pentru ca apoi să-l poată ajuta. Sunt anumite semne pe care medicii nou-născuților le învață din cărți sau în anii de rezidențiat, dar sunt și multe altele pentru care ai nevoie de timp să le recunoști la cei mici.
„Trebuie să stai mult să privești un nou-născut, să-l asculți și să ai răbdare, pentru că el comunică prin limbajul corpului cu noi. Dincolo de semnele pe care le învățăm în timpul perioadei de pregătire, eu însămi am câteva repere proprii, care fac parte din secretul profesional al neonatologului”, ne-a mărturisit dr. Daniela Popescu.
Plânsul este singura cale prin care bebelușii pot să comunice cu noi. Dacă ascultăm cu detașare, toate episoadele de plâns pot părea la fel. Un neonatolog știe că există plâns de foame, plâns de suferință, plâns de durere și de alte feluri. Le recunoaște după tonalitate, după mimica feței care însoțește plânsul și după privirea bebelușului.
„Dacă mă veți întreba cum deosebesc un plâns de foame de unul de durere, nu aș putea să vă explic în cuvinte. Le deosebesc doar ascultându-le, dar am să încerc o descriere. Plânsul de foame este alert, însoțit de mișcări vioaie. Copilul care plânge de foame este prezent, caută cu privirea. Plânsul de suferință este altfel, mai stins, sacadat, de multe ori însoțit de mișcări reduse - pentru că bebelușul își conservă energia. Când este suferind, stă cu ochișorii închiși. Mimica feței exprimă și ea suferința copilului, are grimase”, explică medicul neonatolog.
De foarte multe ori, mamele se panichează la plânsul bebelușului și nu știu să-i dea o semnificație, să-l interpreteze corect. Îl asociază adesea cu o suferință, dar bebelușii nu plâng doar pentru că-i doare ceva, ci pentru a exprima diverse stări. „Eu le spun mămicilor că este o limbă străină de noi această limbă bebelinească. Am vorbit-o și noi, doar că am uitat-o, din păcate, și acum trebuie să ne-o reamintim. Mămicile trebuie să plece acasă cu încredere și curaj că în câteva zile sau, cel mult, în câteva săptămâni, vor înțelege și ele limba bebelușului lor și vor comunica la fel de bine ca și noi. Cât durează să deprindă limbajul depinde și de mămică, și de copil. O mămică stresată pricepe mai greu ce-i spune copilul, pentru că nu poate fi atentă la nevoile copilului. Ea anticipează ce ar vrea să-i spună copilul, dar nu întotdeauna bine”, mai spune specialistul.
„Este o mare binecuvântare să faci ceea ce-ți place”
Sunt bebeluși care stau săptămâni și chiar luni în spital, copii care se nasc foarte micuți și au nevoie de multă grijă. Cu ei, medicul neonatolog creează o legătură specială, pe care o păstrează până când cei mici se fac mari. Este și avantajul de a lucra în sistemul privat, în care a intrat din anul 2011 tocmai pentru a fi mai aproape de pacienți. „Sunt părinți care ne bucură sufletele cu informații despre copilașii pe care i-am îngrijit la naștere. Ne trimit poze și filmulețe cu ei, cu primul dințișor, primul pas, prima zi de grădiniță și apoi de școală”, povestește medicul cu încântare.
Pe mulți dintre micii pacienți îi revede periodic și la cabinetul de pediatrie, unde oferă consultații în calitate de specialist pediatru. Toți sunt curioși să afle cum erau ca bebeluși și o roagă să le arate, din nou și din nou, pozele cu ei de când erau mici. Pe unele le-a afișat în cabinet; pe altele le păstrează în telefon sau în albume pe Facebook.
„Avem povești împreună, eu și copiii. Le țin minte pe cele mai multe. Nu știu dacă asta e o calitate sau un defect, dar mi le amintesc cu lux de amănunte”. Asist. univ. dr. Daniela Popescu, medic primar neonatolog si medic specialist pediatru, Spitalul Premiere din Timișoara
„Am multe legături de suflet. Sunt mulți copii cu care am creat o legătură mulți ani de când i-am luat pentru prima dată în brațe. Sunt copii care ne cresc sub ochi de la un kilogram și părinții aleg să rămână alături de noi. Am copii născuți chiar de ziua mea. Eu consider că am fost un om iubit de Dumnezeu și, tocmai de aceea, le spun mamelor că este o zi bună și că vor avea un copil fericit. Unele mămici nu uită și mă trezesc cu ele de ziua mea cu un tort și ne serbăm ziua împreună, eu și copilul lor”, mai spune dr. Popescu.
Este mai greu să tratezi copii decât adulți și este mult mai greu să îngrijești nou-născuți decât copii mai mari. Sunt momente în care chiar și un medic s-ar putea simți copleșit și ar fi îndreptățit să creadă că este prea mult. Pentru medicul Daniela Popescu, să renunțe nu a fost niciodată o opțiune. Nu a avut vreodată momente de renunțare, iar dacă s-ar pune problema să-și aleagă pacienții, i-ar alege tot pe cei mici.
„De mai multe ori în viață am fost întrebată dacă m-am gândit să renunț la neonatologie și de fiecare dată am același răspuns: de-ar fi să iau viața de la început, cu siguranță aș alege aceeași specialitate. Nu a existat niciodată un moment atât de greu încât să mă gândesc să renunț. Este o mare binecuvântare să faci ceea ce-ți place”, conchide medicul neonatolog.
Articolul face parte din campania ”Portret de neonatolog” si a fost documentat si realizat de totuldespremame.ro