Diagnosticul bolii Lyme

Boala Lyme este o afecțiune multisistemică de cauză infecțioasă. Agentul patogen implicat este bacteria Borrelia burgdorferi, o spirochetă fără perete celular, transmisă la om prin mușcătura de căpușă. Boala este contractată, de obicei, în lunile de primăvară – vară, cu o incidență mai mare în anumite zone geografice și mai este cunoscută și sub denumirea de „boala cu o mie de fețe”, datorită faptului că simptomatologia este diferită de la persoană la persoană, putând fi confundată ușor cu alte afecțiuni. În patologia umană sunt implicate trei genospecii: Borrelia burgdorferi sensu stricto, Borrelia afzelii și Borrelia garinii.

Infecția cuprinde întreg organismul și se manifestă în trei stadii:

• Eritemul cronic migrator – apare în stadiul inițial, într-un interval variabil de la momentul mușcăturii (ore – săptămâni). Poate fi însoțit de simptome pseudo-gripale și de adenopatie regională.
• Infecția diseminată – apare într-un interval de câteva săptămâni până la câteva luni de la mușcătura de căpușă. Spirochetele se răspândesc în sânge și ajung la organe. Simptomatologia poate cuprinde: eritem migrator multiplu, febră, mialgii, artrită recurentă, cardită, tulburări de conducere atrio-ventriculară, neuroborelioză acută (complicația majoră), care evoluează cu paralizie nerv facial, meningită limfocitară sau radiculonevrită.
• Infecția persistentă – apare într-un interval de câteva luni pana la câțiva ani de la infecție și include: polineuropatie, astenie, tulburări de memorie, neuroborelioză cronică (encefalomielită), acrodermatită cronică atrofică, artrită Lyme.

Diagnosticul bolii Lyme:

Având în vedere gravitatea afecțiunilor pe care le provoacă și că boala poate fi multă vreme asimtomatică, depistarea precoce a infecției cu Borrelia este foarte importantă. Diagnosticul este complex și poate fi dificil de stabilit pe baza tabloului clinic, în special când pacientul nu își amintește să fi fost mușcat de căpușă în antecedente sau nu a prezentat eritem migrator.

Recomandările OMS pentru depistarea bolii Lyme sunt pentru o procedură de diagnostic serologic în „doi pași”: un test ELISA, cu sensibilitate crescută, urmat de un test Western-Blot, cu specificitate mare pentru IgM și IgG. Acest algoritm este recomandat de către toate ghidurile europene și americane de diagnostic al bolii Lyme, precum și de către alte organizații și instituții europene de sănătate publică.

Clinica noastră efectuează o primă testare serologică, de screening, ELISA (IgM și IgG), urmată de o testare Western-Blot, în cazul unui rezultat pozitiv sau echivoc la testul ELISA. Testele de screening au o sensibilitate crescută, însemnând că la un rezultat negativ, probabilitatea ca acea persoană să aibă boala este foarte mică. În primele luni de evoluție a bolii, poate fi decelat nivelul anticorpilor de clasă IgM și clasa IgG, specifici pentru spirochete.

Majoritatea indivizilor bolnavi prezintă un răspuns specific imun abia în perioada de convalescență a infecției. După finalizarea perioadei de convalescență, majoritatea pacienților prezintă un răspuns serologic pozitiv, prin prezența anticorpilor de clasă IgG. Etapa a 2-a constă în efectuarea testului Western Blot. Acest test are o specificitate mare, ceea ce înseamnă că va fi pozitiv doar la persoanele care sunt într-adevăr infectate.

În cazul în care testul W.B. este negativ, dar există suspiciunea de boală, se recomandă repetarea recoltării după câteva săptămâni. Testul W.B. este un test de confirmare (confirmă prezența anticorpilor IgM și IgG specifici față de spirochetele grupului Borrelia) atât pentru rezultatele pozitive, cât și pentru cele echivoce obținute la testele de screening.

Un rezultat negativ nu exclude infecția cu Borrelia burgdorferi, iar un rezultat pozitiv nu indică boala Lyme activă în toate cazurile (anticorpii IgG persistă o perioadă lungă de timp și pot proveni de la o infecție veche cu Borrelia).

Testele serologice sunt recomandate când există cel puțin 20% probabilitate de infecție cu Borrelia, după examinarea clinică, la cazurile suspecte și nu e necesară pentru pacienții care doar au fost mușcați de căpușă sau doar prezintă eritem migrator.

• Dovada unei infecții active la pacienții seropozitivi cu simptomatologia ambiguă
• Un rezultat seronegativ sau neconcludent la pacienți cu suspiciune clinică de boală
• Monitorizarea tratamentului
• Monitorizarea evoluției în cazul suspiciunii clinice a unei recidive
• O nouă infecție

Anticorpii IgM sunt detectați abia în săptămâniile 3-6 după infecție, iar anticorpii IgG pot fi detectați după 4-6 săptămâni de la infecție.

Rezultate pozitive – pot apărea în:

• Infecția cu Borrelia
• Sifilis Boli produse de Rickettsia
• Boli autoimune
• HIV
• Indivizi asimptomatici din zone endemice
• Imunizări cu vaccin recombinat pentru proteina A de suprafață (OspA)
• Infecția produsă de Borrelia hermisii
• Infecția cu virusul Epstein-Bar
• Infecția Helicobacter pylori

Rezultate negative – pot apărea în:

• Alte boli produse de căpușe, ca ehrlichioza o babesioza

Coinfecții transmise de căpușe:

• HGA – anaplasmoză granulocitară umană = erlichioză umană granulocitară
• Rickettsioză
• Tifos exantematic mediteranean
• Febra Queensland
• Babesioză
• Bartoneloză