Audiometria

Sunetul este o vibrație care se propagă, prin aer sau prin alte medii, sub formă de unde. După ce sunt captate de urechea externă, undele sonore trec prin conductul auditiv extern, ajung la timpan, pe care îl fac să vibreze, vibrație care se transmite și către oscioarele din urechea medie (conducerea aeriană) și, de asemenea, către oasele din spatele și din jurul urechii (conducerea osoasă). Când undele sonore ajung la urechea internă și stimulează celulele ciliate (capilare), acestea transmit impulsurile electrice create în urma mișcării de vibrație preluate, prin terminațiile nervoase de la acest nivel, către creier. Prin intermediul nervului auditiv, aceste unde sunt traduse și transformate în sunete pe care le putem identifica.

Tot creierul este cel care ne ajută să distingem, din marea de sunete de fond, sunetele relevante. Sunetele variază în funcție de cât sunt de puternice (intensitate) și în funcție de viteza cu care se propagă (frecvență). Intensitatea sunetului se măsoară în decibeli (dB), iar frecvența în cicli pe secundă sau Herți (Hz). 
 

Există trei tipuri de audiometrie: audiometrie tonală (ce constă în ascultarea unor sunete), audiometrie vocală (ce constă în ascultarea de cuvinte) și audiometrie de impedanță (imitanță).

Audiometria tonală permite măsurarea gradului de pierdere a auzului, localizând din ce parte a urechii provine deficiența (urechea internă, urechea medie – sistemul osicular, în mod deosebit). De asemenea, audiometria tonală arată și cu ce fel de hipoacuzie se confruntă persoana:

• o hipoacuzie neurosenzorială poate apărea când celulele cohleare pot fi deteriorate din cauze ce țin de mediul de viață (expunerea la zgomote puternice, traumatisme craniene etc.) sau din cauza îmbătrânirii biologice ori pe fond genetic. Hipoacuzia neurosenzorială este cea mai întâlnită formă de hipoacuzie și cea mai frecventă formă de pierdere permanentă a auzului. Ea este consecința faptului că unele celule capilare de la nivelul urechii interne sunt deteriorate sau lipsesc. Aceste celule au un rol-cheie în transformarea semnalelor acustice în semnale electrice, pentru ca informația (sunetul) să poată fi înțeleasă de creier. 
• o hipoacuzie de transmisie poate apărea când sunetul este blocat din cauza unei probleme de la nivelul urechii medii sau de la nivelul urechii externe (infecții, malformații la nivelul urechii, ruptură a timpanului etc.);
• o hipoacuzie neurală poate apărea când nervul auditiv este deteriorat sau lipsește, ceea ce împiedică semnalul sonor să ajungă la creier.
• sau o hipoacuzie mixtă, care este o combinație dintre hipoacuzia neurosenzorială și hipoacuzia de transmisie și apare din cauze localizate la nivelul urechii interne și la nivelul urechii medii sau externe: tumori, traumatisme craniene.

Audiometria vocală măsoară gradul de percepere a cuvintelor.

Atât audiometria tonală, cât și audiometria vocală sunt considerate mijloace de măsurare subiectivă, întrucât măsurătorile sunt influențate de gradul de atenție și de implicare a persoanei al cărei auz este evaluat. 

În schimb, audiometria de impedanță sau imitanța acustică este o metodă de evaluare obiectivă a auzului, întrucât impedanța reflectă capacitatea unui sistem acustic de a transmite o undă sonoră. Aplicând principiul impedanței, are loc evaluarea integrității și funcționării corecte a lanțului osicular din urechea medie, folosind diferite teste: timpanometrie și măsurarea reflexului stapedial. 

Prin impedanță auditivă este evaluată funcția urechii medii, obligatorie pentru diagnosticul bolilor urechii medii (otite seroase, deteriorarea calitativă a timpanului, otoscleroză ș.a.), și, implicit, poate fi evaluat gradul de hipoacuzie de la nivelul urechii interne, însă doar în condițiile de sănătate a urechii medii.

Audiometriile sunt realizate de medici cu specialitatea ORL sau de tehnicieni acusticieni-audioproteziști și sunt recomandate celor care sunt suspecți de hipoacuzie sau care suspectează că au probleme cu auzul.

Persoana care are nevoie de verificarea auzului intră într-o cabină izolată fonic, care asigură, pe durata examenului, protecție față de alți stimuli sonori. În timpul examenului auditiv, pacientului i se va plasa o pereche de căşti pe urechi (conducerea aeriană) și o cască metalică poziționată în spatele uneia dintre urechi și sprijinită deasupra celei care conduce sunetul prin os, pentru a i se măsura nivelul auzului pe mai multe frecvențe și pe mai multe intensități ale sunetului. De obicei, evaluarea se face în intervalul este de 250 - 8000 Hz, deoarece acesta cuprinde frecvenţele vorbirii. 

În cadrul audiometriei tonale, persoana va asculta în căști, la fiecare ureche – de obicei, se începe cu urechea cu auz mai bun–, sunete cu intensitate și cu tonalitate gradual crescătoare sau descrescătoare, si  va fi rugata să apese un buton atunci când le aude. Ceea ce rezultă grafic în urma examenului de audiometrie se numește audiogramă. 

În cadrul audiometriei vocale, persoana va asculta în căști o serie de silabe, de cuvinte (reale sau inventate) sau de fraze, la intensități diferite ale sunetului (cu sonorul mai tare sau mai încet). Sunetele se vor auzi alternativ în căști – o dată la stânga, o dată la dreapta, după care persoana este rugată să repete ceea ce a auzit la microfon, pentru a fi auzită de medicul sau de tehnicianul care înregistrează audiograma. Acesta va nota și, ulterior, va stabili care este gradul de inteligibilitate auditivă a persoanei.
După fiecare test, va rezulta câte o audiogramă pentru fiecare dintre urechi.  

De-abia după vârsta de 5-6 ani, copiii pot participa la realizarea unei audiometrii vocale sau tonale. Însă, încă din primele zile după naștere, când nou-născutul se află la maternitate, se poate realiza o primă testare auditivă, ca parte a screeningului neonatal. Testarea auzului bebelușilor se poate face fie cu ajutorul unor dispozitive neinvazive, fie prin teste comportamentale ce au la bază niște jocuri sonore. 

Există două dispozitive care oferă posibilitatea unui screening auditiv eficient și care nu stresează bebelușul, deoarece se realizează în timpul somnului: 

• testul otoemisiilor acustice (OEA) – evaluează funcția urechii interne;
• testul potențialelor evocate auditive determinate automat (AABR) – evaluează funcția căilor de conducere auditivă până la creier (la nivelul trunchiului cerebral).

Prin asocierea celor două teste obiective, există posibilitatea unei diagnosticări corecte, fără rezultate fals pozitive sau fals negative. Ideal ar fi ca aceste teste să fie făcute în primele patru-cinci săptămâni de viață ale copilului, dacă nu există posibilitatea ca ele să fie realizate în primele zile după naștere. Dar nu ar trebui întârziat mai mult de vârsta de trei luni pentru a avea un diagnostic de certitudine, dacă există suspiciune de pierdere permanentă de auz.
Chiar și o deficiență auditivă unilaterală (la o singură ureche) poate determina întârzieri și probleme în dezvoltarea neurocognitivă a copilului în cauză. De aceea, este foarte importantă o diagnosticare precoce corectă, iar dacă testările auditive preliminare indică pierderi ale auzului, specialistul va recomanda ca acel copil să fie supus unor examinări suplimentare, mai complexe.
 

O audiogramă este un grafic care consemnează cele mai slabe sunete pe care le poate auzi cineva, cu fiecare ureche, la anumite frecvențe specifice, crescătoare. 
Audiograma are două axe, axa orizontală unde sunt reprezentate frecvențele sunetelor testate (mai ascuțite sau mai grave) și axa verticală care indică volumul în decibeli (intensitatea sunetului) la care urechea a reușit să perceapă sunetul transmis de audiolog în căști, de o anumită frecvență. 

În partea de sus a audiogramei sunt notate frecvențele. Frecvențele sunt așezate în ordine crescătoare de la stânga la dreapta, ceea ce înseamnă că tonalitățile devin din ce în ce mai înalte. În partea stângă a audiogramei, pe axa verticală, este notată intensitatea sunetului. Intensitatea sunetului crește de sus în jos, cifra 0 fiind corespunzatoare unui auz normal.

Este testată o gamă largă de sunete de la cele de frecvență joasă, grave ca lătratul unui câine sau zgomotul unui motor, până la cele ascuțite, de frecvență înaltă, cum ar fi țipatul bebelușului sau ciripitul păsărelelor.
În timpul testului de auz, audiologul emite în căști câte o frecvență pe rând, în ordine crescătoare, pentru fiecare ureche în parte. Cel mai slab ton pe care persoana îl poate auzi la fiecare frecvență este marcat pe audiogramă. 

Vor rezulta două linii pe audiogramă, corespunzătoare fiecarei urechi (stângă și dreaptă). Dacă aceste linii sunt similare, auzul este simetric. Dacă liniile variază în funcție de frecvență și se află sub linia orizontală marcată de cifra 0, înseamnă că există o deficiență de auz, iar cu cât este situată linia mai jos, cu atât mai afectat este auzul la urechea respectivă.

Când ne uităm la curba pe care audiograma a format-o vom ști că fiecare sunet care se află dedesubtul curbei se aude, în timp ce sunetele de deasupra curbei nu se aud. 

Testele auditive analizează sunetele percepute de urechea umană, de la 250 Hertz la 8000 Hz, incluzând frecvențele specifice vorbirii umane, dar și altor sunete. Cel mai adesea, frecvențele mai înalte sunt primele afectate în situații de hipoacuzie, vocile femeilor și ale copiilor fiind primele care se percep mai dificil în situația instalării unei surdități.

Text editat de Dr. Cornelia Paraschiv, Senior Medical Editor 

Surse bibliografice:

• https://www.surdi.info/depistage-et-diagnostic/audiometrie-audiogramme-qu-est-ce-que-c-est/
• http://www.cochlea.eu/en/audiometry/objective-methods
• https://mon-centre-auditif.com/blog/audiometrie-tonale
• https://www.nhs.uk/conditions/baby/newborn-screening/hearing-test/