Asociația Blondie a apărut pentru a oferi copiilor bolnavi și singuri iubire și o șansă la viață normală din toate punctele de vedere. 

Scopul Adelinei și al asociației este de a crește șansele la viață ale copiilor cu afecțiuni grave și cu risc de părăsire. Întreaga poveste a început cu Cristi, un băiețel blond pe care Adelina l-a înfiat când acesta avea 2 ani. Blondie, așa cum era alintat el, era grav bolnav și a ajuns în brațele mamei sale adoptive prea târzu, când operația necesară nu se mai putea face. La vârsta de 13 ani, Blondie s-a înălțat la ceruri și a lăsat-o pe mama sa cu misiunea clară de a ajunge la timp la copiii bolnavi și părăsiți, pentru a-i salva. 

„Din păcate, și viața mea a fost și este supusă unor momente extrem de grele, de la pierderea lui Cristi, până la pierderea părinților mei și fratelui meu. Nu am putut să le accept, dar am învățat să trăiesc cu ele. Așa am simțit pe propria piele ce înseamnă indiferența și neimplicarea și că acestea duc la pierderea unor vieți care ar fi putut fi salvate. Mi-am transformat durerea într-un scop și am reușit să văd dincolo de ea, să văd și suferința altora și nu doar pe a mea. Iar acest lucru mi-l doresc pentru toți. Să fim uniți și deschiși să vedem dincolo de durerile și problemele noastre pentru că doar așa putem ajuta.”

Sursa puterii Adelinei vine din experiența ei cea mai grea. Viața pierdută a copilului ei a însemnat salvarea altora. Așa poate să ducă la capăt orice misiune indiferent, câte obstacole îi pot apărea în cale. 
 

Gina este fondatoarea grupului Fabrica de Daruri care are acum peste 45.000 de membri. Aceștia lucrează împreună pentru a-i ajuta pe cei care au nevoie de alimente, electrocasnice sau orice alt lucru necesar pe care îl pot oferi.  

Grupul a crescut treptat, în câțiva ani de zile, deoarece faptele bune inspiră și pe alții. Pe lângă ajutorul material oferit familiilor din București și împrejurimi, Gina luptă mult pentru educația copiilor. Este singura răsplată pe care își dorește să o primească deoarece consideră că doar așa copiii își pot depăși condiția actuală. 

„Eu sunt un om puternic și la mine nu există nu pot, ci nu vreau. Cu toate acestea, am fost de multe ori impresionată până la lacrimi de reacția unui copil sau a unui adult care vede pentru prima dată marea, un lucru atât de obișnuit pentru mine, dar atât de mare pentru ei. Nașterea primului meu copil și problemele prin care am trecut cu cea de-a doua sarcină m-au determinat să mă implic complet în această activitate și visul meu este ca niciun copil să nu mai adoarmă nemâncat.”

Puterea Ginei o reprezintă chiar familia ei, soțul și cei doi copii. Cu ajutorul lor a trecut peste cele mai grele momente, iar susținerea necondiționată pe care o primește de la ei reprezintă combustibilul de care are nevoie pentru a duce la capăt toate proiectele.  
 

Taxiul cu Bomboane a început în anul 2012 la inițiativa lui Cristian Roman, iar de atunci și până acum oferă curcubee copiilor din spitalele de pediatrie și din școlile speciale din București.  

A fost la început doar un domn simpatic care merge și citește povești copiilor internați. Cu timpul i s-au alăturat prieteni, iar mai apoi voluntari cu ajutorul cărora a pus bazele unor proiecte speciale prin care oferă atenții celor mici, de la bomboane până la rechizite, de la un zâmbet stingher până la o familie. „Armata colorată” străbate holurile tuturor spitalelor și școlilor speciale și își îndeplinește cu succes misiunea de a aduce bucurie, de a ajuta copiii să uite, măcar pentru o zi, de dureri sau de tristeți. Visul lui Cristian este de a crea o școală de meserii pentru copiii cu dizabilități și cu nevoi speciale care să îi îndrume către o meserie în care pot performa. 

„Înconjurat mereu de copii, de zâmbetele lor senine, îmi dau seama de multe ori că până acum eu nu am trăit un moment greu pentru că odată ce l-am depășit înseamnă că n-a fost greu. Lucrurile care ți se par ție că ar fi cele mai grele din viață pot fi chiar lecțiile vieții tale, întotdeauna ai ceva de învățat din ele.”

Puterea lui Cristian vine din rezultate. Cu cât reușește să ducă mai multe campanii la final, cu atât are putere să ducă mai departe și alte campanii și să își seteze scopuri mai mari în beneficiul copiilor. Cristian devine puternic și atunci când are parteneri în fapte bune. Trimite SMS la 8864 (4 Euro) cu textul Caravana și dăruiește putere. 
 

"Pentru femei e mult mai greu să spună aceste cuvinte „Sunt puternică”. Li se pare că tăria lor e ceva obișnuit și că lucrurile grele prin care trec nu sunt mare lucru, sunt normalitate. Unul dintre momentele în care eu am fost puternică a fost cel în care am acceptat că da, tot ce am trăit chiar ESTE „mare lucru”.

Tot ceea ce am trăit și am învins ESTE mare lucru, fiindcă termenul de comparație suntem noi. Noi cei de ieri. Nu lăsați niciodată lumea să vă evalueze forța interioară în funcție de scala ei sau de sistemul ei de referință, să vă compare cu oricine altcineva sau să vă invalideze convingerile despre propria persoană.

Dacă ai trecut vreodată peste ceva peste care nu credeai că poți trece, dar ești aici și trăiești, zâmbești, mergi înainte, atunci ai fost PUTERNIC. Acest cuvânt nu e o medalie pe care trebuie să ți-o acorde cineva și nici pe care să ți-o poată lua cineva, ca o tresă pe care o smulgi de pe o uniformă. Indiferent dacă e printr-un gând, o reamintire periodică sau chiar și o cană inscripționată, celebrează momentele prin care ai trecut și care te-au adus unde ești. Și spune cu încredere: SUNT puternică."

"Trăim vremuri pe care le-au trăit, la altă scară și în alt secol, bunicii sau străbunicii noștri. Și ei au fost puternici. Poate că puterea asta de a merge mai departe se transmite prin genele fiecăruia dintre noi. Uneori suntem mai puternici pentru noi, alteori suntem mai puternici pentru alții. Important este să mergem mai departe, pentru că viața este despre puterea de a fi.

Sunt puternică pentru că îmi întrețin singură familia și trebuie să am grijă de mine, să fiu sănătoasă și liniștită.

Sunt puternică pentru că am decis să nu mai permit nimănui să mă jignească, să mă umilească și să mă intimideze. Niciodată."

"Când am vorbit cu colegele mele din #ACinceaPutere despre tema acestui articol, ne-am întrebat, una pe alta, când anume am fost puternice.

Primul meu gând a fost că trebuie să caut în memorie un moment extrem de greu peste care am reușit să trec. Și-apoi mi-am dat seama că, de fapt, în viața fiecăreia dintre noi sunt o mulțime de situații în care suntem puternice, inclusiv cele aparent banale: suntem puternice când reușim să ținem o dietă. Când spunem un adevăr inconfortabil. Când nu țipăm la copilul care tocmai a făcut o boacănă. Când ne facem timp să învățăm ceva nou, chiar dacă avem și job, și treburile casei. Când reparăm singure un robinet care curge. Când recunoaștem că greșim."

„…Și, deși poate părea incredibil, am mers mai departe la meditații ca să învăț matematică, dezvoltând trucuri și elemente de strategie care să-i țină bărbatului mâinile departe. Când simțeam că e cazul, că se apropie momentul, o strigam pe soția inginerului cerându-i apă, sau mă ridicam brusc și mergeam la baie, sau tușeam ceva mai tare și mâna lui se oprea în aer. Nu m-a mai atins de atunci. Iar eu, cu dinții strânși, am lucrat culegeri întregi și după 3 luni am intrat la facultate. Dar eram obosită, bucuria admiterii nu a fost luminoasă.

Foarte mulți ani după aceea m-am întrebat dacă mă și înrăise această întâmplare.
Mi-am dat seama că nu, că de fapt eu am fost puternică atunci și am scăpat ca prizonierul din Alcatraz, care a săpat tunelul prin stâncă evadând din locul din care nu evada nimeni, niciodată.”

"Mai am puțintel și fac 48 de ani și știu că sunt putenică sau mai bine zis, că n-am avut încotro, a trebuit să mă adun de prea multe ori de pe jos, să mă reinventez de atâtea ori, încât să nu mă mai recunosc nici eu pe mine câteodată.

Acum, în timp ce scriu acest articol sunt iarăși puternică, fir-ar!"

Spune că educația celor mici de la Casa Bună e pansamentul ei de suflet.
„De 3 ani de zile m-am pensionat și tot de atât timp fac parte din Casa Bună. Simt că am realizat mai multe în acești 3 ani de zile decât am realizat în cei 20 de ani de corporație. Până acum dadeam doar click-uri, donam, însă e cu mult mai valoros să te implici. Fizic, aici, trup și suflet. Am senzația că trăiesc o a doua adolescență aici, atât de tare mă împlinește. Interacțiunea cu acești copii și ajutorul pe care poți să-l oferi stând cu ei, învățându-i despre școală, despre ordine, despre igienă...crează o conexiune greu de descris în cuvinte. Eu am descoperit despre mine datorită copiilor de la Casa Bună ca răbdarea nu mi-a fost destul antrenată în trecut. Acum sunt mai puternică. ”

Ionuț este fondatorul asociației Caiac Smile cu ajutorul căreia chiar oferă zâmbete, și nu oricui, ci persoanelor cu dizabilități și copiilor fără părinți.

A transformat sportul într-o terapie pentru toți cei care renunțaseră la orice activitate fizică. Bucuria unui nevăzător care merge cu caiacul sau a unei persoane cu dizabilități locomotorii care schiază este mai mult decât un sentiment trecător. Este felul în care aceștia se simt din nou puternici și își recapătă încrederea în sine. Pentru asta Ionuț luptă să ducă proiectul la nivel național astfel încât toți cei din România să poată beneficia de această terapie.

„Mi-am dat seama de-a lungul timpului că eu nu doar ofer, ci primesc și eu la rândul meu sau, cum îmi place mie să spun, ne șlefuim reciproc. Le mulțumesc și le spun asta mereu deoarece este foarte important ca ei să știe, astfel că le dau puterea să fie deschiși cu mine și nu numai. Am avut și eu momente grele în viață, dar această activitate mă aduce de fiecare dată cu picioarele pe pământ să mă bucur de fiecare zi pe care o am.”

Atunci când îi este greu, își găsește puterea în cei doi copii ai săi care îl motivează zi de zi.  Divinitatea este o altă sursă de putere, iar rugăciunea îl ajută să se liniștească și să găsească soluții.
 

Bogdan vorbește din proprie experiență atunci când spune că cei care suferă de crize de epilepsie își găsesc puterea în iubirea celor din jur.

Pentru a se apropia mai mult, în cel mai firesc și natural mod, de ei – de cei care suferă la rândul lor de această afecțiune – s-a apucat de scris la 30 de ani. Personajele din cărțile lui pot să te facă să râzi și să plângi în același timp, asemenea efectelor epilepsiei.

„E greu de fiecare dată când am o aură care prevestește apropierea unei crize, atunci simt cu adevărat marea neputință. Îmi spun povești, sper ca ele să mă salveze; într-un fel, mă salvează, toate personajele, vocile și obiectele care apar mă îndeamnă să mă așez, ca să nu mă lovesc.”

Simte că este condus de trei tipuri de puteri pe care și le ia din surse diferite. Puterea de a cădea – din sport; puterea de a se ridica – de la cei care îl iubesc și puterea de a-și aduce aminte cine este – din scris și citit, din literatură.    
 

Construiește la Casa Bună încă din 2017 și de atunci își dedică fiecare weekend copiilor de aici. Este cea care a pus bazele proiectului Grădinița de Sâmbătă.
„Eu nu mă identific cu denumirea de voluntar. Pentru ca asta mă duce mai degrabă cu gândul la un fel de muncă. Nu, eu sunt aici, alături de familia mea. Eu nu muncesc aici, ci ajut să clădim un lucru cu sens pentru noi toți. Sunt o persoană foarte ambițioasă, perfecționistă, care crede mult în prevenție. Prefer să construiesc, nu să repar, ceea ce m-a dus cu gândul imediat la copiii mici, din gradinițe. Cei pentru care merită să construiești și de la care pleacă viitorul. După 3 luni de zile de la acest gând am dat drumul la proiectul Grădinița de Sâmbătă la Casa Bună.”

A renunțat la un internship în Portugalia pentru a fi alături de copiii din Casa Bună. Conform spuselor ei, acest lucru nu este o pierdere, ci un câștig!

„Când lucrezi cu oamenii, chiar și cu cei foarte mici, este mai mult decât o datorie. Este o relație de care nu te mai poți dezice. Nu te vei lăsa tu să faci asta. Tot ce reușim să îi învățăm se bazează pe relația de încredere pe care o construim unul cu celălalt.
Eu am început prin a preda engleza unei fetițe. Ea a povestit prietenilor ei despre ce făceam împreună, iar la următoarea întâlnire online am fost surprinsă să văd pe ecran încă 15 de fețe de copii lângă ea, pregătiți să-și ia notițe. Nu vă imaginați acel moment, când conștientizezi câtă lume are nevoie de tine și cât ești de capabil să oferi doar răspunzând prezent! Doar fiind acolo. Eu sunt din Constanța, aveam planuri să merg în Portugalia pentru un internship în domeniul filmului, însă după doar câteva intâlniri cu cei mici, singurul plan care conta a fost să văd la ce prieten din București mai pot locui încă o săptămână pentru a fi alături de ei. Am făcut naveta constant un an, iar acum mi-am luat și carnetul de șofer și plănuiesc să fiu prezentă aici non-stop.”

A devenit voluntar la Casa Bună în 2021, iar cel mai mare regret al său este ca nu s-a implicat de mai multă vreme.
 
„Îmi place să mă joc cu copiii, dar mai ales să văd cum gândesc ei după ce le pui întrebari sau prin ce întrebări îți pun ei ție. Dar cel mai mult mă bucur când reușim să le devenim prieteni, cu adevărat! Copiii de la Casa Bună mă țin aici, pentru ei nu voi renunța niciodată. Faptul că am onoarea să fiu aici cu ei, să contribui și să le urmăresc progresul, mă face să simt că timpul petrecut cu ei este cu adevărat timpul în care merită să investesc. ”

A devenit voluntar fără nicio așteptare, ca într-un experiment personal. Acel moment se petrecea acum 3 ani și tot atunci a și descoperit o lume nouă, pe care nu o conștientiza, dar la care și-a dorit să contribuie cu forțe proprii pentru construirea unei realități mai bune pentru copii.

„Eu simt că înainte trăiam într-o bulă destul de mică. Dar am hotărât din prima zi alături de copii să sparg aceasta bulă și să încep să construiesc pentru lumea lor. Eu lucrez în IT, deci pe copii îi antrenez și îi urmăresc să văd dacă au curiozități pe zona de tehnologie sau folositul computerului. Nu vă imaginați ce emoții vă cuprind când un copil de care vă ocupați aleargă dupa voi pe stradă strigând că mai are nevoie de câțiva RAM sau atunci când un “elev” reușește să spargă toate parolele de la calculatoarele în uz. Atunci vezi cu ochiul liber că un copil are înclinație, talent și pasiune, îl poți urmări cum crește sub ochii tăi. Mă bucur când reușesc să găsesc soluții pentru ca cei mici să poată avea acces la educație, fie că vorbim despre IT sau prin munca de educator voluntar.

Georgiana are în spate 10 ani de muncă în domeniul corporate, dar simte că timpul petrecut cu copiii este de 100 de ori mai valoros. Misiunea ei: Dacă un copil pleacă acasă cu o literă pe care a învățat-o de la ea, aceea este o zi împlinită. 

„Fiecare zi e o provocare, să lucrez cu 24 de copii diferiți, cu nevoi diferite. Am încercat să înțeleg ce se ascunde în spatele comportamentelor mai agresive, pentru că ele sunt de multe ori doar un mecanism de supraviețuire. Orice lucru, oricât de mic, contează! Copiii sunt ca un burete care absorb tot ceea ce li se spune, așa că e important să audă că vor reuși, să li se întărească încrederea în sine încă de la o vârstă fragedă. 

Îmi doresc ca școala să fie un mediu în care toți copiii se simt ascultați și înțeleși. Dincolo de aportul cognitiv, pun mare accent pe dezvoltarea abilităților socio-emotionale la copii. Îmi doresc ca elevii mei să fie atenți la emoțiile lor și la cele ale colegilor. De aceea, prin viziunea clasei pe care o repetăm mereu ("Împreună reușim!") îmi doresc să le întăresc în fiecare zi ideea de echipă. ”

Andrei este profesor de biologie, dar mai presus decât atât preferă să se semneze simplu și curat – un om a cărui menire este să predea. Este un om bun care își dorește să îi ajute și pe alții să recunoască această calitate în ei înșiși. 

„ Fiecare poveste m-a impactat diferit și a schimbat ceva în mine - de la copii care au abandonat școala în clasa a5-a pentru a fi ajutor de cioban, la copii care și-au pierdut părinții sau au fost abandonați. Suferința are multe fețe slute și nici una nu e mai puțin urâtă.
Totuși, ceea ce mă ajută este centrarea atenției pe lucrurile bune. Pe evoluția elevilor, pe bucuriile lor, pe zâmbete, pe fiecare "aha" sau "wow" nou, pe depășirea obstacolelor, pe creștere, pe iubire, pe orice interacțiune care-ți umple inima.
Despre mine am învățat că sunt un om bun. Că pot oferii multe și că merit sa fiu iubit.
Valabil și pentru copii - au nevoie sa fie ascultați, apreciați, iubiți, acceptați. Au o sete infinită de creștere și au nevoie să înțeleagă relevanța lecțiilor. Orice copil care primește asta va visa să schimbe lumea, sa exteriorizeze micul paradis lăuntric.”

M-am lipit de peretele de lângă mine ca să mă sprijin, dar simțeam cum mă scurg. Îmi repetam încontinuu în minte că poate și copilul meu e în aceeași situație și mi se ascunde adevărul.
 
Eram oricum dată peste cap de naștere (care oricât de ușoară e, pentru organism e un efort), nedormită după noaptea plină de emoții, îngrijorată că nu aflam nimic… Mă uitam și la mămica de lângă mine cum îi fugea pământul de sub picioare. Au fost niște minute care s-au simțit ani.