"Vreau sa transmit gandurile mele bune tuturor cuplurilor care lupta cu probleme asociate fertilitatii. Ma bucur enorm pentru toti cei care reusesc sa invinga si sa isi tina in brate copilul mult dorit, iar inima imi este franta pentru ceilalti, care, in ciuda tuturor eforturilor, nu reusesc."
Asociatia SOS Infertilitatea are un grup de sprijin pentru pacientii care au nevoie de informatii si sustinere, pe care il gasiti aici, pe facebook. https://www.facebook.com/groups/55055647693
Asociatia SOS Infertilitatea este o asociatie independenta si neafiliata niciunei clinici de FIV, nu recomandaa medici, tratamente si clinici.
16 iunie 2014 la 11:34
“Va multumesc inca o data tuturor pentru urari. Am raspuns cu intarziere, inca mai am restante in a raspunde celor care mi-ati scris pe email sau sms / mesaj vocal, timpul meu a capatat alte dimensiuni de cateva luni incoace. Iar zilele astea celebram si actionam (12 iunie - aniversarea mea, 15 iunie - la Fête des Pères, 16 iunie - 6 luni ale Larei, deci, implicit, inceperea diversificarii). Dar spuneam ca am facut un soi de bilant mental, ala pe care cei mai multi semeni il fac de obicei la „schimbarea prefixului”. Plus ca imi propusesem de catva timp sa scriu un testimonial despre lupta mea cu infertilitatea - unii dintre voi stiti detalii, cvasi-integral sau fragmentar, dar altii nu. Iar a vorbi despre asta este pentru mine o chestiune asumata ideologic, pentru ca imi doresc ca infertilitatea sa inceteze sa fie un tabu.
Ideea este ca am recapitulat mental ce-am facut de zilele mele aniversare din ultimul deceniu.
12 iunie 2004, 27 de ani - Paris.
Locuiam in Montmartre, terminam un master, sufeream din dragoste, imi stergeam in mod voluntar din computer intr-o noapte tot ce scrisesem pentru disertatie, aveam un blog de cativa ani deja, o ardeam online in cautarea timpului pierdut (poate pare a suna peiorativ, nu-i deloc cazul - era misto, sunt nostalgica maxim), nu reuseam sa ma imprietenesc cu Parisul fara ca sa fie vina lui, intr-un fel de-abia asteptam sa vin acasa.
12 iunie 2005, 28 de ani - Bucuresti.
Cred ca nu ma insala memoria, ziua am fost la scoala, am avut un examen (ziua mea de nastere fiind in perioada de sfarsit de an scolar, am sarbatorit adesea dand examene) iar seara am fost cu niste prieteni dragi, intr-o atmosfera serena.
12 iunie 2006, 29 de ani - Bucuresti.
Eram deja in plina naveta internationala, de data asta venise Jean-Pierre in Romania, mi-am luat o zi libera de la job, urma sa o ducem pe Chevrolette, mâța mea tomberoneza, la mama ca sa pot pleca si eu in Franta, ne-am dus sa mancam de pranz in Herastrau, am nimerit la „Pescarusul” unde ne-a facut in foi de viță un chelner uns cu toate alifiile, parca extras dintr-un film despre perioada comunista, am mancat cu totul altceva decat intentionam :)), iar la final ipochimenul nici macar nu a schitat gestul de a ne aduce restul [echivalentul a 16 euro, nu am uitat. :))] si ne dadea afara cu un zambet larg. Am protestat, i-am zis ca daca vreau sa ii las bacsis imi place sa fie alegerea mea, mi-a adus finalmente restul, dar nici de data asta complet, rotunjise binisor. :)) Asta imi amintesc eu despre ziua mea din 2006. :)) Aaa: eu eram pe-atunci de un blond intens, purtam o bluzita bleu cu vedere la ombilic si eram vesela ca un cintezoi, iar JP avea pe masa un ghid turistic in franceza, cu Casa Poporului pe coperta. Ne citise chelnerul, avea si el dreptatea lui. :))
Aaaa, si imi mai amintesc ca eram foarte, dar foarte indragostita, si pentru prima data simteam ca nu pe contrasens.
12 iunie 2007, 30 de ani, Geneva.
Oras mic și șic, atmosfera cosmopolita, terminam primul an al masterului de acolo, mai aveam insa inca un an pentru disertatie, urma sa intram in vacanta, JP venise pentru a fi impreuna de aniversarea mea si ca sa imi ia bagajele in Franta, mi-am invitat amicii la un pahar intr-un bar de pe langa Parc des Bastions. Eram vreo 25 de oameni de vreo 15 nationalitati, urma sa ne separam, inca nu stiam pe-atunci ca FB avea sa ne tina totusi in contact, am vorbit mult, eram imbracata in portocaliu, sanatoasa, vesela, indragostita si mai convinsa decat oricand ca toate dorintele mele se indeplinesc. Habar n-aveam insa ca avea sa fie ultima mea aniversare fericita.
Imi doream copii. De ceva timp, deja. Mi-as fi dorit un copil inainte de 30 de ani. Nu-mi iesise. Mi-era clar ca vom avea nevoie de ajutorul medicilor.
12 iunie 2008, 31 de ani, Nimes. Spitalul din Nimes.
JP a venit cu tort si „sampanie” pentru copii. Nu aveam voie sa beau alcool. Eram insarcinata in al doilea trimestru. Cu gemeni (nu reusisem sa am un copil pana in 30 de ani, dar urma sa am doi la 31+, recuperasem!). Eram insa spitalizata. Regim de paralitica, nu puteam misca decat mainile, gatul si privirea. Nu as fi crezut vreodata ca voi rezista macar cateva ore consecutive fara sa ma misc deloc. Am rezistat insa 5 (cinci) saptamani. In care am privit tavanul si m-am rugat. Si as mai fi rezistat. Insa contractiile s-au accentuat iar nasterea prematura nu a putut fi impiedicata.
...Fetitele mele, Eva si Clara, au murit.
...Nu pot sa scriu mult despre perioada de dupa, a fost hipnotica. Doar sa spun ca bazele grupului de initiativa ce va deveni mai tarziu Asociatia SOS Infertilitatea le pusesem deja, primele actiuni le-am initiat cand eram gravida; habar n-aveam insa ce amploare va lua totul si cum „detaliul” asta imi va schimba viata. Pe-a mea si pe-a altora, cunoscuti si necunoscuti.
Au urmat trei interventii chirurgicale, s-a rezecat septul uterin care provocase nenorocirea (si pe care ginecologul meu nu il vazuse anterior, chestie pentru care nu il iert, caci sarcina mea fusese obtinuta prin fertilizare in vitro, am fost investigata mult peste medie, ar fi trebuit sa il vada la ecografie! culmea, era o patologie simpla, care se rezolva prin rezectie.)
Ca si cum nu ar fi fost de ajuns ce mi se intamplase, dupa catva timp ne-a murit subit si motanul, iubitul nostru Zen. Abia atunci am putut plange, abia atunci ne-am putut jeli mortii, Jean-Pierre si cu mine.
...Nu pot scrie foarte mult despre ce am simtit atunci. Doare. Doare de atunci incoace, continuu - doare acum.
12 iunie 2009, 32 de ani, Avignon.
Urma sa iesim seara cu cativa prieteni la un restaurant, dar ne-au sunat de la spital - facusem punctia ovocitara a FIV2 pe 10 iunie, cu un transfer de embrion prevazut pentru 13 iunie. Dar ne-au sunat pe 12 dimineata si ne-au chemat sa venim pentru transfer la 48 de ore. Nu aveam prea multa experienta, nu m-am ingrijorat, nu m-am gandit atunci ca decizia medicilor de a anticipa transferul ar putea fi un semn ca nu era totul tocmai perfect. Am fost fericita sa anulez tot ce programasem cu prietenii si am fost convinsa ca am primit cel mai frumos cadou de ziua mea. Doar reusisem, si inca cu gemeni, la prima procedura, bineinteles ca voi reusi din nou; nu se vor sterge pierderea si durerea, dar voi reusi sa ma reconstruiesc.
Insa dupa 10 zile mi s-a spus ca testul de sange este ...negativ. Atat de sigura fusesem ca sunt gravida din nou - doar ideea asta ma tinuse in viata dupa nenorocire - incat am facut toata noaptea planuri concrete despre cum voi da in judecata laboratorul care mi-a gresit analiza si, in consecinta, mi-a perturbat sarcina. Am refacut a doua zi testul si asteptam rezultatul pozitiv ca sa fac scandal monstru. Rezultatul era, insa, negativ. ...Cum adica negativ?! In grila mea mentala, „negativ” nici nu exista ca optiune!
Nu mai intelegeam nimic.
In septembrie 2009, un alt transfer de embrioni, in care am investit afectiv la fel de mult, s-a soldat cu un nou esesc.
12 iunie 2010, 33 de ani, Strasbourg.
Terminam scolaritatea ca eleva internationala a Ecole Nationale d'Administration, dupa un an in care mersesem la spital la fel de des ca la biblioteca; pentru a veni sa ma vada, JP continua naveta, de data asta nu internationala dar semnificativa in termen de kilometri, practic traversarea Frantei pe axa sud - nord, sase ore cu TGV-ul. A trebuit sa refuz sa plec intr-un minister din Paris sau intr-o ambasada abroad pentru stagiu, am solicitat sa mi se aloce institutie de stagiu in Strasbourg ca sa pot continua sa merg la spital. Era iarna alsaciana si eram cu JP la Muzeul de Arte Frumoase din Palais Rohan cand am aflat telefonic rezultatul de la FIV3. Negativ.
Iata insa ca in aprilie, la un alt transfer de embrion, am avut bucuria exploziva a unui test pozitiv. Nu o sa uit niciodata vibratia din vocea lui Jean-Pierre cand i-am anuntat ca se intampla: sunt din nou insarcinata!
Insa valorile analizelor mi-au aratat curand ca sunt motive de ingrijorare. Sarcina nu evolua bine.
In ziua in care s-a afisat clasamentul promotiei mele si m-a sunat colegul meu canadian sa imi spuna ca am „magna cum laude”, am avut o valoare jalnica a progesteronului iar betaHCG-ul deja nu se mai dubla corect, mergeam lovita cu leuca pe strada si m-a sters o masina, soferul m-a admonestat (ca sa nu zic injurat) zdravan, eu am mers mai departe ca si cum nimic nu s-a intamplat, mi s-a si sters episodul din memorie, abia dupa un timp am reconstituit scena si am realizat se se intamplase. In ziua in care am avut ceremonia de inmanare a diplomelor, care este un adevarat ritual la ENA, si apoi seara iesirea de adio in oras cu colegii mei de pe patru continente, o zi ce ar fi trebuit sa fie memorabila in sens pozitiv - am mers dimineata la 8h cu Jean-Pierre la ecografie, ca sa ni se spuna ca nu se deceleaza („inca”) activitatea cardiaca a embrionului. In ritualica fotografie de grup finala, sunt undeva in stanga directorului Scolii, cu o jumatate de zambet pe fata si cu mana pe burta. Cu sufletul strans, inca mai speram.
...In jurul zilei mele aniversare, intoarsa in sudul Frantei, pierdeam sarcina.
12 iunie 2011, 34 de ani, Strasbourg / Avignon.
Ne intorsesem in Strasbourg, sa mai facem un FIV. Al patrulea. Teoretic, ultimul acoperit de asigurarile de sanatate din Franta (nu am platit o centima pentru consultatii, investigatii, analize, medicamente, proceduri - ce urias contrast cu Romania!). Totul a decurs perfect (continuam sa fim considerati „cuplul ideal pentru FIV” - aveam ovocite, aveam spermatozoizi, obtineam embrioni ochiometric perfecti, aveam endometru impecabil, septul uterin care provocase nenorocirea fusese rezecat fara a lasa uter cicatriceal, dpdv hematologic, imunologic etc. totul era in regula, si, mai presus de toate, avusesem sarcina evolutiva impreuna, dovada suprema ca suntem un cuplu fertil), sansele teoretice erau atat de mari incat, pentru a evita o sarcina gemelara, doctorii refuzau sa imi transfere doi embrioni, mergeam pe single embryo transfer. Sperante maxime dar ...testul a fost negativ.
Ulterior, un alt transfer de embrion a fost un esec.
Dupa reexaminarea dosarului, doctorii decid sa ne mai acorde, in mod exceptional, o tentativa acoperita de asigurari - nu aveam profilul cuplului care la capatul luptei cu infertilitatea sa nu o invinga. Desigur, continuasem sa investighez si sa parainvestighez, medical dar si conex; am facut psihoterapie, yoga, acupunctura, (embriotransfer sub) hipnoza medicala. De fapt, am facut tot ce se putea face. You name it, I did it. Cu speranta ca urma scapa turma, facem deci FIV5 („ultimul”) in toamna lui 2011. Rezultatul testului este ...negativ.
Prabusire interioara, senzatie de sfarsit de lume. Sau macar de etapa. Imi schimb nickname-ul pe forumul Asociatiei in Mademoiselle PasDeChance si ma „sinucid” virtual. Continuu sa asigur insa coordonarea activitatii asociative. Nu m-am oprit niciodata, indiferent cate lacrimi am avut pe obraz.
Decidem sa trecem la adoptie. Ideea de adoptie era in grila noastra de optiuni de la inceputuri, insa in cazul nostru presupunea decizia dificila de a ne expatria pe termen mediu / lung. Conform legii de la acea data, nu aveam acces la adoptie decat daca eram cetatean roman, cu domiciliu si job/venituri in Romania. OK, deci trebuie sa ma intorc in Romania. Trebuie sa ma rup de tot, sa las in urma tot ce a insemnat viata mea de pana atunci. Scriu sec, dar credeti-ma ca nu e usor sa faci asta. Deloc.
Scot totul - haine, cosmetice, carti, obiecte personale, ... - gramada in mijlocul livingului, sortez nemilos, opresc doar un minim iar restul pleaca la Secours Catholique, imi impachetez viata in trei-patru valize si cateva cutii cu carti - ezit, dar in ultimul moment, cu lacrimi in ochi, fac loc intr-o valiza si pentru dosarul medical si o barza alsaciana, mascota FIV-urilor mele. Si plec in celalalt capat de Europa.
In ianuarie 2012 venim in Romania. Oh, Doamne, cele cateva saptamani siberiene din iarna 2012, sigur va amintiti! Imaginati-va ca fix atunci s-a nimerit sa aterizam, in hainele noastre provensale „de iarna” (n-o sa uit: singurele mele manusi erau decupate, fara degete!). Zilele urmatoare, pe un ger de minus 25 de grade, faceam, vineți de frig dar plini de speranta si de optimism, prima vizita la Protectia Copilului.
12 iunie 2012, 35 de ani, Bucuresti.
Adunasem deja toate cele necesare pentru mine, insa functionarii de la Protectia Copilului ma informeaza cu nonsalanta ca - desi eu adopt singura, sotul nefiind cetatean roman - trebuie ca si JP (care atunci nu era in Romania si nici nu putea veni imediat) sa dea declaratii notariale pe propria raspundere ca nu are copii in sistemul de protectie speciala (a se citi: nu si-a abandonat copiii biologici) din Romania si nu a fost decazut din drepturile parintesti. Mi-am facut semnul crucii. A trebuit sa astept revenirea lui JP in Romania ca sa dea prostiile astea de declaratii formale. In schimb, am protestat si am refuzat sa furnizez declaratie notariala de la proprietarul apartamentului pe care il inchiriasem cum ca e de acord cu adoptia - documentul asta nu era prevazut de lege, dar mi se ceruse! Nu stiu daca intelegeti proportiile absurdului: era ca si cum daca ramaneam insarcinata ar fi trebuit sa imi dea in prealabil proprietarul apartamentului acord scris la notar. Imi statea mintea in loc! Oricum, in ritmul asta, la ce vraf de documente a trebuit sa furnizez, plus anchete sociale la domiciliu si la job etc., plus patru luni de asteptare DUPA ce depui dosarul complet (inca nu m-am prins de ce sunt necesare aceste patru luni, oricum dosarul este deschis strict cu o saptamana inainte de deadline, am avut dovada prin faptul ca abia atunci m-au sunat sa imi spuna ca era ceva in neregula intr-o hârțoagă), nu e de mirare ca am obtinut atestatul de parinte adoptator abia in octombrie 2012.
In conditiile in care eu ii „promisesem” lui JP ca SIGUR adoptam in 2012 (sfanta naivitate!!).
Obtinerea atestatului de parinte adoptator avea sa se dovedeasca o noua, a nu mai stiu cata, frustrare. Practic, am avut hartia asta intr-un sertar cu documente personale de la birou, dar absolut nimic nu s-a schimbat. Desi mi-as fi dorit un bebelus, care sa invete din start limba tatalui sau si cu care sa construim in mod natural, toate la timpul lor, relatia de atasament (abia acum, cu un bebelus in brate, imi dau seama cata dreptate aveam in intuitia ca era vital - nu sunt capricii aceste cereri ale parintilor adoptatori, copiii TREBUIE adoptati cat mai devreme pentru ca adoptia sa reuseasca intr-un mod cat mai lin), stiam ca din cauza legilor imbecile bebelusii nu devin adoptabili in timp util, asa ca am scris in fisa ca doresc sa adopt un copil fara probleme majore de sanatate, nu neaparat de etnie romana, indiferent de sex, cu varsta de pana la patru ani. Ceream imposibilul?! In Romania sunt parasiti in maternitati patru copii / zi, sunt peste 60.000 de copii in sistemul de protectie speciala si o mie si ceva de familii/persoane atestate pentru adoptie, ar fi trebuit sa fiu sunata imediat dupa depunerea cererii, nu? Ei bine, NU. Nu am primit niciun semn (telefon, email, convocare) de la Protectia Copilului pe toata durata cat am fost atestata, daramite sa mi se prezinte vreun copilas.
In toamna lui 2012 mai fac un FIV („ultimul”), al saselea, respectiv al noualea transfer de embrioni. In Romania. Schimb tara, schimb norocul. Nu? NU. Cosmarul continua: test negativ.
...Si am mai imbatranit cu un FIV.
Nimic nu mergea, nimic nu se lega. Singura mea satisfactie pe planul luptei cu infertilitatea era activitatea asociativa, cu rezultate nesperat de minunate, printre altele sute de copilasi nascuti in cadrul Subprogramului FIV de la Ministerul Sanatatii, derulat la initiativa si cu participarea Asociatiei SOS Infertilitatea. Proiectul meu de suflet, cel mai util lucru pe care l-am facut in viata. As putea sa scriu un tom despre Asociatie, dar nu asta este subiectul aici. Dar, colateral, sa spun totusi ca a contat enorm pentru mine. Desi frustrari au fost si pe planul asta, am muncit mult si m-am investit cu tot sufletul. Altruism, experienta nenorocirii care te face sa doresti sa ii ajuti pe cei aflati in aceeasi situatie? Cu siguranta. Dar poate mai mult decat atat. „Nu se stie cine da si cine primeste.” Daca nu as fi avut activitatea asociativa, ca eșapatoar al tuturor frustrarilor mele reproductive, poate ca as fi luat-o razna (eu am povestit sec aici, dar cei care stiu ce inseamna un FIV si, mai ales, un FIV esuat se mira pe bune ca in toti anii astia nu mi-au sarit țiglele de pe mansarda).
Incep 2013 fara sa mai stiu incotro sa o mai iau. Adoptia nu misca iar JP deja nu mai suporta Romania. Nu mai intru in detalii - si despre asta, despre désenchantement-ul lui JP dupa ce a trait propriu-zis intr-o tara pe care anterior o iubise mental pana la adorare, as putea scrie un tom, dar nu asta e subiectul. Amintesc aspectul doar ca sa intelegeti ca eram complet cu spatele la zid, ca efectiv nu mai stiam incotro sa o mai iau.
Ca atare, in martie 2013 plec in Grecia sa mai fac un FIV. „Ultimul”.
Ca detaliu: mi-am cunoscut medicul printr-un incredibil concurs de imprejurari (trebuie sa scriu o carte!) pe 23 februarie, iar pe 1 aprilie eram gravida.
12 iunie 2013, 36 de ani, Bucuresti.
Am ecografia morfofetala si dublu test pe 11 iunie. Aflu ca, date fiind valorile serologice, fetita pe care o port are, statistic, risc foarte mare sa sufere de Sindrom Down. Nu mai intru in amanunte, sapte saptamani, pana cand rezultatul amniocentezei (oricum nu as fi renuntat la sarcina, dar aveam nevoie macar sa stiu la ce sa ma astept, nu as fi suportat sa plutesc in incertitudine pana la nastere) mi-a infirmat scenariul asta, nu am stiut pe ce lume traiesc, am fost in transa. De fapt, desi am ramas activa si am mers (pe jos!) la job pana in luna a saptea, pe intreaga durata a sarcinii aproape ca nu am indraznit sa respir, de teama sa nu pierd pretiosul odor.
Dar iata ca in mod magic, la inceputul saptamanii 40, pe data de 16 decembrie, intr-o zi de iarna mediteraneana cu 16 grade in termometre si trandafiri infloriti in gradina, ni s-a intamplat o chestie despre care timp de sapte ani apocaliptici am crezut ca nu ne este sortit sa ni se intample noua: JP si cu mine am nascut un pui viu! Extrem de vioi. :)
Lara Louise Victoria. My everything.
...Ce-ar mai fi de zis?
Poate doar ca finalmente am gasit puterea, cu cateva zile inainte de nastere, sa le facem certificate de deces primelor noastre fiice (spre deosebire de situatia din Romania, in Franta este posibil, copiii morti in utero sau la nastere pot fi inregistrati, inclusiv retrospectiv). Lara este in livretul de familie al treilea copil al nostru, dupa Eva si Clara, surioarele ei nascute cu cinci ani inainte. Ii voi vorbi Larei, cand va fi mare si va putea intelege, despre ele. Le datoreaza existenta - poate ca nu as fi putut persevera atat, daca nu le-as fi purtat pe Clara si Eva si nu as fi stiut ca pot fi insarcinata, ca pot da viata.
Si sa mai zic ca, alaturi de Eva si de Clara, port in suflet si copilul pe care ar fi trebuit sa il adopt, daca Romania nu ar fi fost tara tuturor imposibilitatilor. Este destul de abstract, nu ii stiu trasaturile, nu ii stiu varsta si nici macar daca ar fi fost baietel sau fetita, insa stiu ca acest copil, care ar fi trebuit sa fie al meu, ...exista. Si nu ne-a fost dat sa ne intalnim. Si sa ne iubim. Mi se strepezeste sufletul cand ma gandesc la asta.
...Am pierdut si nici nu stiu ce am pierdut.
12 iunie 2014, 37 de ani, Avignon / Port Camargue.
Trag aer in piept, ma uit de pe plaja la familia mea - un delfin si-o delfinuță: fac bilantul asta mental si am o revelatie: sunt tanara. Mai tanara decat in trecut.
Oh, Doamne, sunt șocată: pentru prima data in ultimii ani nu mai sunt in razboi cu nenorocitul de ceas biologic. Pentru prima data in ultimii ani simt ca am varsta sufletului meu. Si nu varsta ovarelor mele!
Sunt tanara.
Si norocoasa.
Si fericita.
...Si, cumva, nemuritoare”
Nicole
LE: in iunie 2021, Nicole anunta pe pagina Asociatie lansarea Grantul memorial EVA ȘI CLARA BRUNEL, un proiect asociativ care ajuta un cuplu in fiecare an in lupta cu infertilitata, donand suma de 6.000 de euro, din bani personali.
Urmareste si:
Sansa la fericire dupa lupta cu infertilitatea – documentar Recorder
Lupta cu infertilitatea si solutiile oferite de FIV documentar Elle cu Nicole Brunel
Regina Maria este partener al Asociatiei SOS Infertilitatea si acorda sprijin in demersul de educare si informare despre fertilitate si infertilitate.