Amalia a fost rezultatul unei sarcini aproape imposibil de obținut, după ani lungi în care mama ei s-a luptat cu dureri extreme, aproape permanente, date de o boală care, spune ea: a îngenunchiat-o: endometrioză în fază foarte avansată. Obținerea sarcinii, copilul care a supraviețuit în ciuda faptului că s-a născut aproape fără puls și recuperarea perfectă în ciuda prematurității extreme- toate sunt, spune mama, rezultatul implicării unor medici care au făcut imposibilul să devină posibil: de la ginecologul care a scăpat-o de o boală cumplită și a tratat-o de infertilitate, la medicul care a operat-o exact când fătul ajunsese aproape fără puls, la neonatologii care nu doar că i-au salvat copilul, dar au salvat-o și pe ea, când se simțea pe marginea prăpastiei.
Un copil obținut dintr-o unică șansă
„Vreți să fiți mamă?” a întrebat-o medicul ginecolog Voicu Simedrea, din Timișoara, pe Adina Popescu. Adina mersese din București tocmai la Timișoara pentru a se trata de endometrioză, boală care a chinut-o ani la rând și care nu i-a dat doar dureri crunte, ci și infertilitate. Adina nici nu mai îndrăznea să spere la un copil, trecuse deja printr-o operație, dar lupta cu endometrioza nu se terminase. La întrebarea medicului Simedrea a răspuns imediat „Da!”. Aceea avea să fie, de fapt, unica ei șansă, pentru că după naștere boala s-a agravat atât de rău încât medicul a fost nevoit să îi îndepărteze uterul. Sarcina a fost obținută prin fertilizare in vitro, la o clinică din Austria, cu medici specializați în proceduri de reproducere umană asistată pentru femei cu endometrioză.
Auzisem de domnul doctor Simedrea și de lupta acestuia împotriva acestei cumplite boli și mi-am dorit să îl întâlnesc și să îl rog să mă ajute. Experiențele anterioare au fost suficient de traumatizante, astfel încât dânsul a reprezentat ultima mea speranță, pentru că boala aceasta aproape m-a ucis. Ajunsesem sclavul pastilelor, cu dureri aproape permanente, care m-au îngenunchiat. Durerea devenise un stil de viață. Aveam deja 38 de ani, infertilitate ca efect al endometriozei și îmi luasem cu totul gândul de a rămâne vreodată însărcinată.
Adina, mama Amaliei
Dr. Simedrea a organizat o intervenție chirurgicală complexă și dificilă, cu medici cu diverse specializări, și a reușit să trateze cât s-a putut în acel moment din răul provocat de boală. A fost suficientă apoi o singură procedură FIV la clinica din Austria pentru ca visul nerostit, Amalia Maria, să devină realitate.
”Când am aflat că sunt însărcinată, mi-am dorit să am un băiețel și eram convinsă că așa va fi. Chiar și după ecografia de confirmare a sexului, eu încă mai speram că o să fiu mamă de băiat. Totuși, singurul nume de copil pe care l-am avut dintotdeauna în minte a fost Amalia Maria. Dacă ar fi fost băiat, i-am fi găsit un nume în ziua în care s-ar fi născut”.
Un control făcut la momentul potrivit: o altă șansă unică
Sarcina a decurs impecabil până în săptămâna 28 când, la un control de rutină, o doctoriță i-a spus mamei că i s-a deschis colul. A trimis-o la spital pentru a i se pune un pesar, iar după trei zile de spitalizare Adina a ajuns acasă, cu recomandarea de a sta la pat pentru a reduce riscurile unei nașteri premature. Pe lângă stresul de a-și proteja fetița, Adina și soțul ei aveau de înfruntat o altă provocarea: găsirea unui loc pentru copilul lor în terapie intensivă neonatală.
„Eram total debusolați și speriați. Când ești însărcinată, nu te aștepți la așa ceva. Te aștepți să naști la termen, un copil blond și grăsuț și totul să fie bine. Iată-ne, însă, pe noi, căutând un loc la Terapie Intensivă Neonatală. Spitalul Filantropia, prima opțiune, tocmai intrase în renovări. Soțul meu l-a sunat urgent pe domnul dr. Simedrea, cu care am păstrat legătura pe toată perioada sarcinii, care ne-a îndrumat spre maternitatea Regina Maria Băneasa, cu o secție de Terapie Intensivă Neonatală pregătită inclusiv pentru prematuri foarte mici.
Au urmat două săptămâni petrecute la pat, cu pesar montat, cu picioarele ridicate la 45 de grade, într-o stare permanentă de teamă și stres. „Nu puteam să mănânc, slăbisem teribil (am avut 45 de kg după naștere), nu mă mai puteam ridica sau sta în picioare. Totul era o cursă contracronometru, cu scopul ca ea să mai crească puțin. Fiecare oră era o victorie, iar efortul era mai mult al ei, pentru că eu nu puteam face altceva decât să stau”.
În zorii zilei de 10 august, Adina a simțit că se întâmplă ceva și că trebuie să ajungă la spital. Nu a știut exact ce, dar simțea că nu trebuie să stea acasă. La maternitatea Regina Maria Băneasa era de gardă atunci dr. Alina Datcu. A controlat-o, a verificat fătul și totul părea în regulă. Pentru că era atât de slăbită, a vrut să îi pună o perfuzie însă, înainte de a face acest lucru, medicul a pus din nou aparatul pe burta mamei, pentru a mai lua o dată pulsul fătului. În cele câteva minute scurse între cele două monitorizări, pulsul fătului aproape dispăruse. „Gata, naștem!”, i-a spus dr. Datcu mamei. Era 5 dimineața. Șapte minute mai târziu, Amalia, care nu a respirat la naștere, era deja intubată.
Mama făcuse injecții pentru maturarea plămânilor, însă timp de trei zile Amalia nu a reușit să respire singură. Apoi, însă, omulețul de 800 de grame și 33 de cm a început să prindă putere, să respire și să crească, în incubator.
Dr. Mihaela Scheiner: „E momentul să lupți pentru copilul tău!”
Pe Adina, șocul nașterii rapide, venit pe fondul unui organism foarte slăbit, precum și faptul că micuța nu a respirat la naștere au dărâmat-o.
Știam ce înseamnă faptul că nu a respirat. Creierul ei nu primise oxigen, iar asta m-a determinat să derulez prin cap toate scenariile posibile. Când am văzut-o prima dată în Terapie Intensivă, efectiv am înghețat. Îmi amintesc și acum foarte clar sentimentul acela cumplit de gol. Nu văzusem în viața mea o făptură mai mică. Era plină de firicele, de perfuzii, intubată…E ceva cumplit pentru un părinte să-și vadă copilul în Terapie Intensivă
Adina, mama Amaliei
S-a întors în salon debusolată și în aceeași stare de înghețare. Nu mai vedea și nu mai auzea pe nimeni și nimic în jur. Până când, câteva ore mai târziu, a intrat în salonul ei dr. neonatolog Mihaela Scheiner. A luat-o de mână și i-a zis: „E momentul să îți revii! E momentul să îți revii pentru copilul tău și să lupți! Pentru că fetița ta deja luptă!” Din acea clipă, Adina s-a mobilizat, iar cu ajutorul medicului Scheiner, care i-a devenit apoi bună prietenă, a reușit să accepte realitatea. „Am perceput-o pe doamna doctor ca pe o a doua mamă a mea. Un om puternic, care mobiliza și care atunci și ulterior m-a ajutat enorm. Este un om de care îmi e dor în fiecare zi și căreia aș vrea să îi trimit în continuare poze și înregistrări video cu Amalia” (n. red. – medicul neonatolog Mihaela Scheiner a încetat din viață în septembrie 2023).
Lupta „șoricelului” din Terapie Intensivă Neonatală
Amalia a fost vizitată de mamă de două ori pe zi, timp de două luni. Îi ducea lapte matern, îi vorbea și o încuraja. La început doar a privit-o, apoi a atins-o și ulterior a ținut-o la piept. „Acum, o alint spunându-i Șoricel, pentru că așa arăta în acea perioadă. Prematurii din incubatoare au o mocuță specifică. Avea un cap mare, aplatizat din cauza poziției, și ochii mari”, își amintește mama. Parcursul fetiței în Terapie Intensivă a fost oarecum atipic pentru prematurii atât de mici care, de obicei, fac o serie de complicații asociate prematurității. Amalia, însă, fie progresa, fie stagna, ceea ce era un lucru bun pentru starea în care se afla.
„A dus o luptă extraordinară acolo. A fost lupta ei, pe de o parte, și lupta medicilor care au avut grijă de ea. Prima mămică a Amaliei a fost doamna doctor Cătălina Iordan, care o iubește pe Amalia și este foarte mândră de ea. O vizităm din când în când și Amalia este foarte fericită să o vadă, au o relație specială. Doamna doctor Catalina Iordan este medicul care avut-o tot timpul sub observație, care m-a ghidat și care a avut grijă inclusiv de mine, este omul care mi-a pus-o în brațe pe Amalia când am luat-o acasă și mi-a spus că sunt o mamă extraordinară. Aceeași apreciere o am pentru toată echipa care i-a fost alături”, spune mama.
În sfârșit, acasă!
Când fetița a ajuns la greutatea optimă, a fost pregătită de plecarea acasă. Văzându-se în brațe cu un copil atât de mic, pe mamă a pus din nou stăpânire frica. Scenariile cu posibilele sechele au început din nou să o apese. Soțul ei și familia extinsă i-au fost însă sprijin necondiționat. Deși avea două luni, Amalia era mai mică decât un nou născut la termen. Înota în toate hăinuțele și era extrem de fragilă. Părinții au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a-i crea un mediu în care să crească și să recupereze, fără nicio sursă de stres, și reducând la maximum riscurile unei posibile infecții, de orice natură.
„Un prematur are nevoie de un mediu specific, cu el totul este altfel, pur și simplu trebuie să te resetezi. Trebuie să accepți că pe copiii prematuri nu îi expui, îi protejezi, îi iubești peste măsură și le creezi un univers adaptat. Prematurii sunt într-o cursă teribilă de a recupera. Amalia trebuia să ia în greutate zilnic, să nu răcească, să realize achiziții/abilități, precum anumite mișcări, anumite reactii specifice dezvoltării, motiv pentru care, în primii trei ani, am creat o lume aparte atât pentru ea, cât și pentru noi. Am evitat inclusiv locurile de joacă, întâlnirile cu copii și nu numai… ne-am izolat un pic”.
Eforturile părinților au fost răsplătite, iar Amalia e acum un prematur 100% recuperat, care se dezvoltă normal, iar cognitiv este peste medie. Este veselă, independentă, face glume, îi place să fie lider la grădiniță, se descucă foarte bine la înot, balet și germană. „Și e împăciuitoare ca o băbuță”, spune mama. „Nu știu ce va face ea în viață, noi suntem aici să o ghidăm, dar e clar că e suficient de puternică să facă orice. E un luptător încă din maternitate”.
Deocamdată, micuța luptătoare se pregătește să devină doctor de bebeluși și, simultan, de ce nu, pompier.
Articol de Cristina Olivia Gaburici, in colaborare cu TotuldespreMame.ro
