Frustrare, neputință și frică
Îmi venea să urlu de durere. Cuvintele care descriu cel mai bine ce am simțit, trăit în timpul pandemiei. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că eu și copiii mei vom ajunge să fim abuzați. În timp ce autoritățile ne îndemnau să stăm în case pentru a fi protejați, mie îmi venea să-mi iau copiii și să fugim unde vedem cu ochii.
Familia mea este una normală sau cel puțin așa credeam. Eu și soțul meu provenim amândoi din familii modeste, întotdeauna ne-am văzut de treaba noastră și am încercat să ne construim o viață mai bună prin propriile puteri. Cele mai mari bogății ale noastre sunt copiii, cărora am încercat să le asigurăm tot ce au nevoie, atât cât ne-am permis. Robert este acum la liceu, în clasa a X-a, iar Ioana e clasa a VIII-a, se pregătește să dea capacitatea. Întotdeauna am insistat ca amândoi să se țină de școală, astfel încât să reușească în viață, să își poată construi un viitor mai bun decât tot ce am fost noi capabili să le oferim. De multe ori am ales să renunț la propriile nevoi, doar pentru a mă asigura că le asigur lor cât mai multe din cele necesare.
În primii ani de viață ai copiilor, îl pot descrie pe soțul meu ca pe un om iubitor, un tată devotat, implicat în creșterea copiilor, un bărbat care era dispus să muncească oricât pentru familia lui și pentru bunăstarea ei. Din păcate, din omul iubitor și atent pe care îl aveam alături, s-a transformat într-un alt om, aproape un necunoscut. Iar totul a început în 2016, când a fost dat afară de la locul de muncă.
Inceputul sfarsitului.
Vestea concedierii a venit pentru el ca o palmă. Și pentru noi la fel. Am încercat să îl susțin cât de mult am putut și am realizat rapid că trăim un moment în care sunt nevoită să acționez, pentru copiii mei, pentru familia mea. Cu toate că eram deja angajată într-un hypermarket, mi-am căutat rapid un al doilea job. Viața mea era împărțită între hypermakert și firma de curățenie la care lucram, în timp ce încercam să rămân cât mai ancorată în viața copiilor mei, să îl susțin pe soțul meu și să mă asigur că avem ce pune pe masă a doua zi. Eram pe fugă mereu, plină de griji, simțeam că trag de mine să rezist, însă, știam că de mine depind copiii mei. Soțul meu a încercat să-și găsească un nou loc de muncă, întrebând în stânga și în dreapta. În cele din urmă, o firmă l-a angajat, a început să lucreze pe șantier. Era un mediu diferit față de cel cu care era obișnuit, îl vedeam că nu e fericit, însă, aveam totuși convingerea că deși nu e cea mai bună perioadă, o vom depăși.
Lucrurile însă au degenerat rapid. Soțul meu începuse să aibă obiceiul de a bea o bere seara, când ajungea de la muncă. Iar o bere s-a transformat rapid în 6-7 pe seară, în timp ce eu îl simțeam tot mai distant, mai neimplicat, mai deznădăjduit. Din persoana dedicată și iubitoare, ajunsese o persoană rece, mereu pe gânduri. Asigura un venit ce ne permitea să trăim liniștiti, însă, vedeam cum îl pierd, exact în fața ochilor mei.
Prima bătaie am luat-o în 2017, când a venit de la muncă târziu deja beat. După ce nu dădusem de el la telefon câteva ore după ce terminase programul, m-am speriat. Încercam să fiu aceeași, să mă duc către el, să îl asigur că sunt alături de el și că împreună putem depăși orice, în timp ce el îmi întorcea spatele pe zi ce trece. Când a ajuns acasă m-am bucurat să-l văd că e bine, că nu a pățit nimic. În același timp îmi venea să vomit de la mirosul de alcool și mi-era scârbă să-l privesc cum abia se mai ținea pe picioare. Am încercat să-l prind când s-a dezechilibrat, moment în care mi-a dat prima palmă și m-a împins cu putere. A urlat la mine să-l las, mi-a reproșat că nu sunt bună de nimic, că eu sunt vinovată de nefericirea lui, m-a înjurat de parcă eram cel mai mare dușman al lui. Mi-era frică, lacrimile îmi curgeau, nu știam ce să fac și am simțit că mi-a stat inima când au apărut în ușa camerei lor Robert și Ioana speriați, întrebând ce se întamplă. Mi-era rușine că ei erau nevoiți să fie martori la așa ceva. M-am dus la ei în cameră, am încercat să mă opresc din tremurat și din plâns. I-am asigurat că totul este bine, că nu au de ce să-și facă griji, i-am pus la somn și m-am dus în dormitor.
Dezamagire
Nu am închis un ochi toata noaptea, am plâns, m-am întrebat de sute de ori ce ar trebui să fac, cum să reacționez. Am încercat să găsesc în mine alinare, spunându-mi că e doar un vis urât care va trece. Ceva din mine își dorea să creadă că soțul meu e în continuare același om iubitor lângă care am trăit atâția ani, însă, știam în adâncul sufletului că realitatea este alta. Una dură și tristă, marcată de alcool. Refuzam totuși să accept că trăiesc asta. Spre dimineață am adormit pentru vreo 2 ore. Când am deschis ochii, speram să fi fost doar un vis. După ce m-am ridicat din pat și m-am uitat în oglindă și am văzut că am ochiul umflat mi-am dat seama că nu e un vis. Oricât de mult mi-aș fi dorit să nu, chiar trăiam asta.
Când m-am dus în bucătărie să pregătesc cafeaua și micul dejun pentru copii, soțul meu încă dormea îmbrăcat și încălțat pe canapeaua din sufragerie. Aceeași greață pe care o simțisem cu doar câteva ore înainte a revenit, doar că de această dată nu mai era din cauza mirosului de alcool. Mi-era greață să privesc omul lângă care am trăit atâția ani. Când s-a trezit, nu am schimbat nicio vorbă. Ce aș fi putut să îi spun? Dezamăgirea, dezgustul pe care le simțeam, aproape că nu puteau fi exprimate în cuvinte. După ce au plecat copiii la școală, m-am îmbrăcat, m-am dus la serviciu și atunci a fost prima dată când mi-a fost rușine să privesc alți oameni în ochi. Ochiul meu încă era umflat, în timp ce sufletul mi-era bucați.
Fara speranta
Am sperat din tot sufletul că e vorba de o situație izolată. Am încercat să îi găsesc scuze în mintea mea, m-am gândit ca într-adevăr alcoolul poate transforma un om, îi poate lua mințile în așa fel încât să nu mai gândească clar. Am avut speranța că soțul meu, așa cum îl știam, încă există. Nu și-a cerut niciodată scuze, nu a deschis subiectul, de parcă nici nu își aducea aminte că s-a întamplat. De atunci, însă, bătăile au continuat. Când întârzia ore întregi de la muncă, știam că va fi o noapte grea, în care palmele și vorbele tăioase nu vor întârzia să apară. Copiii începuseră să-și dea seama de ce se întâmplă, oricât de mult am încercat să le ascund, chiar dacă mereu le-am spus că totul va fi bine, că nu au de ce să-și facă griji. În timp ce eram terifiată de faptul că întârzie de la muncă, mă bucura faptul că măcar va ajunge acasă târziu, după ce copiii s-au pus la culcare.
Teroare
Pandemia Covid-19, însă, a dus situația într-o zonă groaznică. Fiind băgat în șomaj tehnic, iar alcoolul fiind atât de la îndemnână, nu a durat mult până toată starea de agresivitate s-a amplificat. Acum alcoolul era prezent în viețile noastre de când se trezea și până se culca. La două săptămâni după ce a fost declarată stare de urgentă, într-o seară, când am venit de la serviciu, a început să se plângă de faptul că nu mai are bere. De parcă eu aveam vreo vină. A fost punctul de pornire al unei nopți de coșmar. A fost prima dată când ne-a bătut, pe mine, însă de această dată și pe copii. Am tras de el cu toată puterea, încercând să-l înlătur de pe ei, însă, simțeam că nu am destulă forță. Am tras și am tras, până când s-a întors spre mine și a urmat un val de pumni și de picioare. Copiii au fugit speriați, urlând la ei în cameră. Iar eu simțeam că mor. Mă durea tot corpul, aveam 1000 de gânduri, aproape că nu mai aveam forță.
Bătaia a fost atât de puternică încă nu am putut merge la serviciu a doua zi. Nu pot explica în cuvinte frustrarea și durerea pe care am simțit-o, nici teama pe care am văzut-o în ochii copiilor mei. Mi-aș fi dorit să pot avea o putere magică, prin care să șterg din viața lor, din viața mea, acest episod care mie îmi rupea sufletul. Însă, am fost capabilă doar să îi iau în brațe și să îi asigur că niciodată nu îi voi părăsi, că nu voi mai lăsa pe nimeni niciodată să îi atingă, să le facă vreun rău.
În timp ce eu mergeam la serviciu pe timpul zilei, copiii stăteau închiși în cameră. Imediat cum închideam ușa de la intrare, își închideau și ei ușa de la cameră cu cheia. Își luau mâncare în cameră de dimineața, iar până nu mă întorceam de la muncă nu ieșeau din cameră. Îmi doream să fug din iadul pe care ajunsesem să-l trăiesc, însă unde să mă duc, ce să fac? În timp ce toți se fereau de coronavirus, ajunsesem să-mi doresc ca eu și copiii mei să fim infectați, măcar asta ne-ar fi scos din temnița în care părea că trăim și am fi putut, în sfarșit, să putem măcar pentru o noapte capul liniștiti pe pernă.
Au fost două luni extrem de grele. Toți acești ani au fost foarte grei. Bătăile au continuat pentru mine, în timp ce copiii aproape nu au ieșit din camera lor timp de două luni. Am plâns, mi-a fost frică pentru mine și pentru copiii mei, mi-a fost rușine, m-am întrebat de zeci de ori ce ar trebui să fac – pentru binele meu și al copiilor mei.
Privind în urmă, simt că parcă încă de la prima palmă am simțit că la asta se va ajunge, însă, am sperat din tot sufletul să nu fie adevărat. Am încercat mereu să aleg cea mai bună variantă pentru copiii mei, pentru binele lor. În timp ce eu sunt capabilă de un sacrifiu aproape supraomenesc când vine vorba de copiii mei, nu pot permite să îi expun unor asemenea traume.
Ultima bataie
În prezent, eu și copiii ne-am mutat pentru o perioadă la părinții mei. Încă am momente în care mă gândesc la viața pe care o trăiesc și nu-mi vine să cred ca e vorba de mine, pentru că încă mi-e greu sa accept că s-a ajuns aici. Însă, în toată această tornadă, un lucru a rămas neschimbat – dragostea pe care o port copiilor mei. Știu că nu va fi ușor nici de acum înainte, în ultimii ani cu siguranță nu a fost. În același timp știu că voi face tot ce sunt capabilă astfel încât să mă asigur că mediul în care copiii mei cresc este unul sănătos. Poate vă gândiți că ar fi trebuit să acționez din primul moment, poate nu ar fi trebuit să aștept. Privind în urmă, la fel gândesc și eu. Însă nu pot da timpul înapoi, oricât de mult mi-aș dori. Dar sunt conștientă că am putere asupra prezentului, pot lua alte decizii acum, unele bune pentru noi, deși sufletul meu este în continuare bucați.
Sunt multe femei în situația mea. Violența domestică este teribil de prezentă în viețile multor femei. În timp ce mulți oameni s-ar grăbi să întrebe de ce ai stat, de ce nu ai plecat, când ajungi să trăiești pe propria piele, ceea ce nu doresc nimănui, îți dai seama că nu e o decizie pe care o poți lua ușor, pentru că ți-e frică, pentru că nu e vorba doar despre tine, ai cea mai mare responsabilitate – ești mamă, iar binele copiilor tăi este mai presus de orice.
Sunt mamă și îmi iubesc copiii mai mult decât orice pe lumea asta. Sunt o femeie care a îndurat nenumărate bătai, sperând la o rezolvare. În timp ce soțul meu m-a călcat în picioare ani la rând, într-o zi am decis să pun stop. M-am ridicat de la pământ și am ales să plec pe un alt drum, unul bun pentru mine și copiii mei. Nu mi-a fost ușor, însă știu că asta e cea mai bună soluție pentru noi. Chiar dacă mă judec aproape non-stop pentru că am amânat atât de mult timp să am curajul să iau această decizie, sunt mândră de mine că am reușit să o fac. De acum înainte ne așteaptă un drum necunoscut.
Povestește-ne ce ai simțit tu în această perioada, cum te-ai descurcat și experiența ta poate inspira mii de alte mame să simtă că nu sunt singure. Lasă-ne datele tale așa cum dorești să apară în poveste (tot numele sau doar prenumele, sau inițiala). Prin trimiterea poveștii tale ești de acord ca ea să fie publicată parțial sau integral de către REGINA MARIA pe paginile proprii: website, Facebook, Instagram, Linkedin. Încurajăm un comportament online responsabil, de aceea poveștile destinate proiectului sunt moderate de administratorii site-ului nostru și publicate dupa ce sunt verificate.
Foloseste #eșticeamaibunămamă pentru 5 persoane din lista ta și spune-le de ce crezi asta.