Dl. Dr. Vlad Predescu este medic primar ortopedie şi traumatologie la Spitalul Euroclinic şi Spitalul Clinic de Urgenţă „Sf. Pantelimon”, este doctor în ştiinţe medicale, membru al Academiei Americane de Ortopedie si membru al Societăţii Europene de Chirurgie a Genunchiului şi Medicină Sportivă. Este specializat în chirurgia artroscopică, chirurgia artroplastică primară de şold şi genunchi, revizia protezei de şold şi genunchi, traumatologie si medicină sportivă. Am aflat de la dr. Vlad Predescu care sunt ultimele descoperiri în materie de protezare a genunchiului, ce presupune recuperarea unui pacient după o artroplastie şi de ce depinde succesul unei astfel de proceduri.
Povestiţi-ne puţin despre începuturile carierei dumneavoastră...
Ca majoritatea medicilor care termină în România, specialitatea mi-am ales-o în urma examenului de rezidenţiat. După aceasta, a urmat întâlnirea cu prof. Dr. Silviu Constantinoiu care a fost cel alături de care am învăţat primele gesturi chirurgicale şi mi-a insuflat dorinţa de a urma o carieră universitară. A urmat o perioadă extrem de intensă de muncă şi sacrificii cu multiple cursuri de specializare în străinătate şi în România. Apoi au fost întâlnirile cu profesorii de ortopedie care, rând pe rând, mi-au marcat cariera.
Aţi făcut un curs de specializare la Mayo Clinic, considerat unul dintre cele mai bune spitale din lume. Cum aţi ajuns acolo, cum a fost această experienţă, care sunt cele mai importante lucruri pe care le-aţi învăţat acolo?
Într-adevăr, a fost o experienţă minunată şi îmi trezeşte amintiri plăcute. Am avut şansa să ajung acolo în urmă unei burse pe care am primit-o în primii ani de carieră, lucru care consider că a schimbat drumul meu în această meserie. Acolo am văzut totul şi din altă perspectivă şi mi-am dat seama cât de minunată şi provocatoare este chirurgia genunchiului şi a şoldului. Perioada de timp în care am stat în SUA a fost însoţită de acces la cele mai noi descoperiri în ortopedie, iar pe unele dintre ele am reuşit să le aplic şi în ţară. Atunci am văzut pentru prima oară cum funcţionează unul dintre cele mai bune spitale private din lume, care este, în acelaşi timp, şi bază de cercetare şi studiu pentru Facultatea de Medicină din Rochester.
Legăturile pe care le-am realizat acolo au rămas permanente şi mi-au permis de-a lungul anilor o comunicare activă atât în domeniul învăţământului cât şi în cel chirurgical, cu sfaturi şi păreri pentru cazurile mai deosebite întâlnite în practică.
De ce apare osteoartrita de genunchi, care sunt factorii de risc?
La ora actuală nu se poate vorbi de o singură cauză în declanşarea artrozei. Există numeroase cauze şi boli care o pot declanşa. Pentru o mai bună sistematizare, vom împărţi artrozele în primitive sau idiopatice şi secundare. Artrozele primitive sunt artroze la care nu există o cauză certă de apariţie. Acestea apar odată cu înaintarea în vârstă, de regulă după 60 de ani, şi sunt întotdeauna bilaterale, adică afectează ambele articulaţii. Uneori, acestea debutează simultan, alteori sunt în stadii de evoluţie diferite. Există multe teorii care încearcă să explice acest lucru. Teoria cea mai simplă ar fi legată de îmbătrânirea cartilajului odată cu înaintarea în vârstă, apoi începe procesul de uzură cu „fractura de oboseală” a fibrelor de colagen aflate în structura cartilajului. După acest prim pas, cartilajul îşi pierde rezistenţa, structura acestuia se dezorganizează şi încep să apară eroziunile.
În artrozele secundare, întotdeauna găsim o cauză care poate fi uneori înlăturată dacă este descoperită la timp. Astfel, pentru simplificare, putem vorbi de cauze locale mecanice, de boli reumatismale generalizate, traumatisme sau anumite poziţii patologice în dezvoltarea genunchiului. Nu în ultimul rând aş aminti obezitatea care este o cauză sigură spre artroză.
Boala reumatismală cea mai cunoscută şi severă este poliartrita reumatoidă care afectează şi distruge deseori cartilajul de la nivelul genunchilor. Alte boli pot fi guta, spondilita ankilopoetica, lupusul etc.
Dintre cauzele locale, pe primul loc se află fracturile articulare care de la început distrug cartilajul şi care sunt, pe de altă parte, extrem de greu de tratat. De cele mai multe ori, acestea necesită tratamentul chirurgical, care este dificil de efectuat. Chiar în prezenţa unui tratament corect, de multe ori aceste fracturi evoluează către artroză.
Alte cauze locale sunt rupturile de menisc şi rupturi ale ligamentelor colaterale sau încrucişate. Aceasta patologie, deşi specifică tinerilor sportivi, dacă este incorect tratată, lasă nişte urmări extrem de grave care duc spre partea a doua a vieţii la distrugerea articulaţiei.
Pe ultimul loc au rămas predispoziţia către artroză din naştere, care este mai dificil de explicat. Aceasta este specifică persoanelor care au anomalii ale axei mecanice a membrului inferior. Mai exact, sunt persoane care au picioarele sub formă de „ paranteze” sau „ X”. În limbaj medical înseamnă genu varum respectiv valgum. Acestea prezintă o suprasolicitare în exces a articulaţiei care, în final, se uzează.
Poate fi prevenită artroza?
Dacă am putea cu adevărat să prevenim artroza, ar fi minunat. Sunt câteva lucruri pe care le putem face. În primul rând, să ne prezentăm la medic din timp când apar primele dureri pentru a beneficia de un diagnostic corect şi pentru a depista eventualele cauze favorizante. Să slăbim dacă suntem supraponderali. Să începem o viaţă activă, eventual sportivă, desigur, adaptată vârstei şi nevoilor fiecăruia. Dacă există leziuni ale meniscului sau ligamentelor, să le operăm precoce. Dacă există o boală reumatismală, să ne adresăm medicului reumatolog pentru tratament. În concluzie, artroza se tratează şi se previne într-o echipă formată din ortoped reumatolog şi kinetoterapeut, cu condiţia ca pacientul să se prezinte la timp.
Cum explicaţi faptul că durerile asociate artrozei se pot agrava în funcţie de starea vremii?
La această întrebare încearcă de multă vreme medicina alopată să răspundă şi încă nu a reuşit. Cert este că sunt persoane care au artroză fie incipientă, fie avansată şi care prezintă, la un moment dat, meteosensibilitate. Singura legătură care s-a găsit, dar care nu explică în totalitate acest fenomen ar fi legată de schimbările bruşte de presiune atmosferică care determină apariţia durerilor.
Cât la sută dintre pacienţii care suferă fracturi sau leziuni estimaţi că ajung să dezvolte artroză posttraumatică şi din ce cauză se întâmplă acest lucru?
Aici, procentele diferă foarte mult în funcţie de tipul de fractură sau leziuni apărute precum şi de corectitudinea tratamentului ortopedic efectuat. Am putea spune, în linii foarte generale, că aproximativ 30% dintre pacienţi dezvoltă artroză pe termen lung. Dacă ne gândim la fracturi, motivul este foarte simplu şi anume imposibilitatea medicului de a reface anatomia complexă a articulaţiei care a fost distrusă. Fie traumatismul a fost extrem de puternic şi a distrus cartilajul, fie nu există cele mai bune mijloace tehnice în acel moment pentru reducerea şi fixarea fracturii şi aici mă refer la implanturile metalice şi, eventual, substituenţii de os.
Dacă ne gândim la patologia meniscală sau ligamentară asociată cu fractura, atunci aceasta nu este diagnosticată la timp pentru că scapă de mult ori examinării. Şi peste câteva luni avem o fractură care s-a vindecat, dar un genunchi care nu funcţionează corect. Aceste leziuni neobservate duc, în ani de zile, la distrugerea secundară a cartilajului şi la apariţia artrozei.
Care sunt avantajele artroscopiei şi în ce constă recuperarea după o astfel de intervenţie?
Avantajele artroscopiei sunt nenumărate. Aş începe prin a spune că artroscopia a fost numită chirurgia de „catifea” la nivelul articulaţiei. Este cea mai modernă şi puţin agresivă intervenţie chirurgicală la nivelul unei articulaţii. Aceasta constă în efectuarea a două incizii de 5 mm prin care se introduc o cameră de luat vederi şi instrumentele auxiliare. Imaginile sunt proiectate pe un monitor şi cu ajutorul diferitelor instrumente chirurgul pune diagnosticul şi tratează leziunile întâlnite. Recuperarea este imediată. Pacientul îşi reia mobilitatea articulaţiei şi implicit mersul de a doua zi. Durerile postoperatorii sunt minime şi, în anumite situaţii, pacientul poate fi externat în aceeaşi zi realizându-se astfel o foarte rapidă recuperare.
Atunci când vorbim de leziuni ale ligamentelor, în ce cazuri se poate evita refacerea chirurgicală, putând fi urmat, în schimb, un tratament funcţional? Se tem, de obicei, pacienţii de această intervenţie chirurgicală, ţinând cont că recuperarea este îndelungată?
Tratamentul chirurgical al leziunilor ligamentare a evoluat foarte mult în special datorită inovaţiilor introduse în practică de chirurgia artroscopică. La ora actuală, tratamentul chirurgical corect efectuat are rezultate mai bune decât tratamentul conservator. Dacă pacientul este tânăr şi este implicat în activităţi sportive fie de performanţă, fie recreaţionale, atunci refacerea chirurgicală a ligamentelor rupte este soluţia de preferat. Putem evita reconstrucţia dacă ne aflăm în prezenţa unei rupturi parţiale a ligamentului care poate fi tratată printr-o imobilizare în aparat gipsat. Dacă pacientul este vârstnic sau sedentar, se poate opta pentru un tratament conservator. Riscul este apariţia unei instabilităţi reziduale care să ducă în final la artroză.
De regulă, pacienţii se tem de intervenţia chirurgicală şi uită de recuperare, care este mult mai îndelungată. De regulă, când eşti tânăr, nu ai timp să stai şi vrei să trăieşti viaţa la maximum. Scapi de operaţie, dar dai de recuperare care “te ţine pe loc”. Recuperarea este extrem de importantă iar genunchiul, în cazul reconstrucţiilor ligamentare, are nevoie de câteva luni cel puţin pentru a-şi redobândi complet funcţia. Pentru un rezultat bun, este nevoie de o muncă în echipă între ortoped recuperator şi pacient. Atunci când cei trei colaborează, se obţin cele mai bune rezultate.
Recuperarea după o astfel de intervenţie este o provocare şi din punct de vedere psihic pentru pacienţi, nu doar fizic. Ce le recomandaţi pentru a trece mai uşor prin această experiență?
Într-adevăr, este o provocare şi este un drum destul de greu de parcurs. Aş spune, pentru început, că oricât de bine ar fi operat pacientul, dacă recuperarea este prost făcută, atunci, la sfârşitul tratamentului, rezultatul funcţional nu va fi bun. Aş recomanda pacienților să aibă răbdare să se vindece fiindcă nu putem grăbi timpul şi nu putem să ne recuperăm precum Făt-Frumos. De asemenea, cred că motivaţia faptului că vor fi din nou sănătoşi şi vor putea practica sportul preferat care le-a dat atâtea satisfacţii şi bucurii ar trebui să fie suficient.
De ce depinde reuşita unei artroplastii de genunchi? Ne puteţi împărtăşi câteva secrete, lucruri la care medicii ar trebui să fie atenţi pentru ca intervenţia să iasă bine?
Artroplastia de genunchi aş putea spune că face parte din intervenţiile chirurgicale cele mai spectaculoase şi dificile de la nivelul genunchiului. Este imposibil să pot da o reţetă a succesului în câteva rânduri. Aş începe prin a spune că artroplastia, deşi este o intervenţie chirurgicală care înlocuieşte suprafaţa articulară şi reface anatomia, rezultatul acesteia depinde de tensiunea din ligamentele periarticulare. Refacerea corectă a tensiunii ligamentare este principalul secret al reuşitei, iar acest lucru se învaţă în ani şi ani de muncă, dar uneori sunt însoţiţi şi de eşecuri. Alt lucru important ar fi cunoaşterea în cele mai mici detalii a anatomiei şi mecanicii extrem de complexe a articulaţiei genunchiului precum şi a protezei. Nu în ultimul rând, aş insista pe antrenamentul chirurgului, care este ca un sportiv de performanţă. Dacă nu ai efectuat destule intervenţii chirurgicale, atunci ai şanse mai mari să greşeşti.
Care sunt ultimele descoperiri în materie de protezare a genunchiului?
În ultimii ani, s-a îmbunătăţit foarte mult tehnica de implantare prin introducerea computerului în practica chirurgicală şi analiza, ulterior simularea etapelor importante ale intervenţiei. Astfel, se efectuează preoperator un examen RMN sau CT al întregului membru pelvin, după care, cu ajutorul unui soft specializat, se reconstruieşte imaginea tridimensională a genunchiului. Se simulează toate deciziile terapeutice importante şi se studiază anatomia specifică pacientului. După aceasta, se construiesc nişte instrumente personalizate care funcţionează numai pentru pacientul respectiv. Cu ajutorul lor se implantează proteza astfel încât se poate spune că proteza este personalizată la anatomia individuală. Această tehnică are avantajul că evită poziţionările greşite care se datorează instrumentarului clasic, pierderile sangvine sunt mai mici, durerea postoperatorie este mai mică şi implicit recuperarea este mai bună.
Text adaptat dupa interviul aparut in Revista Galenus, jurnalist Bianca Badescu.