Primii medici la nașterea copilului tău

„Eu sunt medicul cu care nu vrea să aibă de-a face niciun părinte. Poate doar să bem o cafea împreună, dar atât”- așa se prezintă Dana Zaciu, medic primar neonatologie, șefa secției de Terapie Intensivă Neonatală din cadrul Spitalului Regina Maria Băneasa din București. Iar adevărul este că niciun părinte sau viitor părinte nu vrea să-și știe copilul în terapie intensivă, însă dacă se întâmplă totuși lucrul acesta, cel mai probabil și-ar dori să-l știe pe mâinile unui specialist ca dr. Dana Zaciu. În secția pe care o conduce, ajung cazuri dintre cele mai complicate, provenind din sarcini problematice, de la mame disperate, cărora medicii le-au spus că nu se mai poate face nimic. Dar nou- născuții sunt plini de surprize, iar dr. Zaciu știe că până la ”nimic” e cale lungă. Așa se face că albumul ei de amintiri este plin de foști pacienți care sărbătoresc primul Crăciun, prima aniversare, prima serbare, primul dinte căzut, prima zi de școala etc, iar ceea ce îi aseamănă este faptul că viața lor a atârnat, la naștere sau imediat după, de un fir extrem de subțire de ață.

Când era mică, Dana Zaciu aduna copiii din jurul blocului, îi pansa, le dădea ceaiuri și pastile magice și-i făcea bine imediat. O făcea cu atâta pasiune, încât nimeni nu se îndoia că, mare fiind, ar putea urma altă cale decât Medicina. O simțea și ea, iar la întrebarea ”Ce te faci când vei fi mare?” răspundea fără să clipească ”Doctor de copii”.

În adolescență, când și-a anunțat părinții că vrea să devină medic, au încercat să o descurajeze, din dorința de a o proteja și a o îndrepta spre o viață mai ușoară. ”Tatăl meu a fost cel care a insistat să fac altceva, știa că medicina presupune ani întregi de învățare, examene complicate și o viață stresantă. I-am dat dreptate mai târziu, însă atunci eram la vârsta la care reacția lui a fost un stimul în plus să-mi urmez dorința”.

Nici mama nu i-a acceptat ușor alegerea, iar de-a lungul carierei, când o vedea epuizată după vreo gardă complicată, o întreba dacă nu i-ar fi mai bine, totuși, să facă altceva. ”Indiferent cât de greu mi-a fost, nu m-am gândit să schimb specializarea. În momentele de deznădejde ale mamei, îi spuneam că nu îmi închipui că o altă meserie mi-ar aduce atât de multă bucurie. Și nici nu aș putea face altceva cu același grad de implicare. Văzând rezultatele muncii și ale implicării mele, cred că acum a înțeles”.

Locul unde imposibilul devine posibil

Pentru că a fost interesată în egală măsură atât de Neonatologie, cât și de Terapie Intensivă, s-a specializat în ambele, iar din anul 2000, când a început rezidențiatul, traseul ei profesional a însemnat: secția de Anestezie- Terapie Intensivă a Spitalului Militar, Terapie Intensivă la Grigore Alexandrescu, Neonatologie la Spitalul Municipal, Terapie Intensivă Neonatală în cadrul Spitalului Regina Maria Băneasa.

Secția pe care o conduce astăzi concentrează cazurile cu risc foarte mare, cele mai multe fiind pacientele doctorului Hadi Rahimian, medic primar obstetrică- ginecologie și director medical al Spitalului Băneasa. Dr. Hadi Rahimian, specializat în chirurgie fetală, preia cazuri extrem de complicate, operează copii încă din uter și este autor al multor premiere în chirurgia fetală. Așadar, în Spitalul Băneasa ajung multe paciente cu sarcini la risc, cazuri complexe, la limită.

„Părinții cu cazuri grave știu la cine vin. Vin țintit. Sunt copii cu patologii severe, cu malformații, cazuri disperate care ajung la dr. Hadi Rahimian, și apoi la noi, în Terapie Intensivă. Sunt multe cazuri la limită, cărora noi suntem dispuși să le acordăm împreună o șansă atunci când nimeni nu mai face asta. La puțin timp după ce am ajuns la Regina Maria, domnul doctor Rahimian mi-a adus primul caz de chilotorax, adică acumulare de lichid în plămâni când copilul este încă în burtă. Toți medicii la care fusese mămica înainte, în mai multe orașe din țară, îi recomandaseră întrerupere de sarcină și nu acordau copilului nicio șansă. Era o sarcină obținută greu, nu puteai să spui pur și simplu: fă avort! Dr. Rahimian a venit la mine cu mămica de mână și mi-a zis: tu te ocupi de ea! Ne-am chinuit mult cu acest caz, dar am reușit. A urmat apoi o hernie diafragmatică fără șanse prea mari, dar am reușit și acolo”, își amintește dr. Zaciu.

Dr. Zaciu și Dr. Rahimian, alături de Oscar, operat de mielomeningocel

O viață plină de surprize: „L-am regăsit în satul strămoșilor mei pe primul copil pe care l-am reanimat”

În unele zile, la Terapie Intensivă Neonatală sunt 4, 5 copii, în altele 25. „Durerile mari, spune dr. Zaciu, nu vin de unde te aștepți, adică din sarcini premature cu riscuri foarte mari, ci din sarcinile în care nu s-a înregistrat nicio problemă, cu copii născuți la termen care, imediat după naștere sau la câteva zile după, încep să aibă probleme. E ceva specific neonatologiei. Este o provocare permanentă de a face față unor situații neprevăzute, pentru că prichindeii aceștia se pricep să ne facă surprize și trebuie să fim foarte pe fază, să intervenim în orice moment”.

Viața de neonatolog e plină de surprize, de altfel. O astfel de surpriză a fost ca primul bebeluș pe care dr. Dana Zaciu l-a reanimat la Grigore Alexandrescu să fie vecin cu străbunica ei și să-l revadă în satul străbunicii sănătos și vesel. „Era un caz extrem. Se născuse cu 1,9 kg, cu stenoză de duoden, fusese operat, iar în timpul gărzii mele se decompensase. La șase luni după, când am mers la străbunica mea, m-au recunoscut părinții lui. Era un grăsan vesel, m-a emoționat faptul că am regăsit în satul strămoșilor mei primul copil pe care l-am reanimat.”

O altă surpriză plăcută a fost legată de primul caz de prematur foarte mic pe care l-a îngrijit în calitate de medic specialist. Era însărcinată cu fiica ei în 27 de săptămâni, iar la Spitalul Municipal, unde lucra atunci, tocmai se născuse o fetiță de 27 de săptămâni, pe care dr. Zaciu a îngrijit-o până în ziua externării. Micuța a avut o evoluție foarte bună, iar cinci ani mai târziu, când dr. Zaciu se plimba cu fetița ei prin parc, s-a întâlnit cu micuța și cu părinții ei, care au recunoscut-o.

Povestea lui Ion. Cum a reușit dr. Dana Zaciu să-l facă bine după patru luni în care a fost intubat

De cele mai multe ori, în Terapie Intensivă e suficient să urmezi protocoalele și toate procedurile medicale pas cu pas pentru a-ți aduce la liman micuțul pacient. Alteori, însă, protocoalele medicale nu sunt de ajuns pentru ca cel mic să depășească starea critică și e nevoie de mai mult. Iar în astfel de momente, este esențial ca echipa medic-copil- părinți să nu renunțe la luptă.

Frații Enachi s-au născut la Spitalul Băneasa în săptămâna 28 de sarcină și au fost duși imediat la Terapie Intensivă, având o cantitate scăzută de oxigen în sânge și cianoză generalizată. Fetița a avut nevoie de două luni de spitalizare pentru a depăși starea critică și a putea pleca acasă, însă starea băiatului nu se ameliora deloc, în ciuda tratamentelor administrate. Micuțul, intubat, era dependent de ventilația mecanică și, pe măsură ce timpul trecea, riscul complicațiilor devenea tot mai mare. „Pentru un copil intubat, fiecare săptămână înseamnă risc în plus de a-l pierde. Plămânii lui pot ceda, se pot sparge pur și simplu de la presiunea cu care intră oxigenul de pe aparat, există riscul infecțiilor și, dacă supraviețuiește, poate avea sechele pe termen lung”, explică dr. Zaciu.

În ciuda eforturilor echipei de medici, a suportului vital oferit, a antibioticelor, a administrării repetate de surfactant conform protocoalelor de tratament pentru bronhodisplazie pulmonară, a plasmei oferite, nivelul markerilor inflamatori (citokine) rămânea ridicat, se menținea anemia, copilul făcea frecvent hemoragii pulmonare și riscul de detresă respiratorie era permanent. Dr. Zaciu epuizase toate protocoalele, nu-i mai rămânea decât să aștepte ca starea micuțului să se îmbunățească de la sine, deși toate semnalele arătau contrariul.

În 2019, când a participat la un congres de pediatrie organizat la Paris, dr. Zaciu a fost impresionată de prezentarea unor medici coreeni care au utilizat terapia genetică pentru copiii cu bronhodisplazii pulmonare. Exemplele medicilor coreeni au fost spectaculoase, însă terapia de acest tip nu este încă reglementată în România și nici în alte părți. Situația lui Ion era însă complicată, trecuseră aproape patru luni în care starea lui de sănătate nu a permis nici măcar să fie detubat, iar dr. Dana Zaciu și-a spus că terapia cu celule stem ar putea fi singura lui șansă.

Dr. Dana Zaciu și micuțul Ion, salvat cu ajutorul unei terapii inovative cu celule stem

A început să caute informații despre terapia genică, a avut un schimb de emailuri cu echipa din Coreea, iar pe baza recomandărilor și a propriei documentări, a realizat o schemă de tratament pentru Ion, pornind de la celulele stem mezenchimale care îi fuseseră recoltate la naștere din cordonul ombilical.

La scurt timp după prima administrare, parametrii inflamatori ai copilului s-au ameliorat ușor și au apărut câteva semne discrete de îmbunătățire a situației. După a doua administrare, situația s-a ameliorat radical, așa că la câteva zile distanță dr. Zaciu a reușit să-l detubeze pe Ion iar ulterior, la scurt timp, să-l externeze în stare bună, așa cum nici nu și-ar fi imaginat. Totul a fost posibil datorită unei excepționale colaborări cu Magda Dulugiac (doctor în biologie și managerul laboratorului de celule stem al Regina Maria) , care a pregătit celulele stem pentru terapie.

Succesul înregistrat în acest caz a făcut-o să aplice din nou terapia genică, la scurt timp, în cazul unui alt băiețel, născut imediat după externarea lui Ion. Și de data aceasta, a fost un succes. Văzând rezultate uluitoare în cazul celor doi pacienți, dr. Dana Zaciu este convinsă că, în viitor, marile descoperiri în medicină, atât în ceea ce privește diagnosticul personalizat, cât și tratamentul, vor veni din domeniul geneticii.

Puteți citi aici întreaga poveste a salvării lui Ion, după patru luni petrecuți la Terapie Intensivă

Energia și speranța părinților, parte din tratamentul copiilor

În cazuri precum cel al lui Ion, protocoalele, priceperea și inspirația medicilor nu sunt întotdeauna suficiente, iar ajutorul vine și din altă parte, spune dr. Zaciu.

„Dincolo de ceea ce putem face noi, ca doctori, dincolo de aparatură, există o forță pe care o simțim în astfel de situații. Iar o contribuție semnificativă o au și părinții, care sunt parte din terapie. Contează foarte mult când părinții sunt încrezătoti, luptători, aproape de copil. În cazul lui Ion, părinții au avut curajul să ne permită să facem ceva ce nu am mai făcut, ceva ce nu știam cum o să meargă”.

Părinții cu copii la terapie intensivă sunt speriați, frustrați de situația prin care trec și de propria neputință. Dr. Zaciu știe că și ei, la fel ca cei mici, au nevoie de sprijin chiar din partea medicilor.

„Chinul cel mai mare e pe copil, dar suferința părinților e cel puțin la fel de mare. Noi avem și psihologi care ajută în astfel de situații, dar și noi, medicii, facem terapie nu doar cu copiii, ci și cu părinții lor. Le spun mamelor că le înțeleg, iar ca mamă de doi copii chiar înțeleg. Înțeleg inclusiv faptul că atunci când cineva îți comunică orice lucru rău despre copilul tău, îl vezi pe acel cineva ca pe un dușman. Iar pentru că eu sunt mesagerul, în primă etapă eu devin dușmanul lor. Apoi, însă, încerc să le câștig încrederea, le spun că aceasta este situația, iar ceea ce putem noi să facem este să depunem toate eforturile să ieșim din ea cât mai bine. Le schimb focusul, îi fac să înțeleagă că toată atenția și preocuparea noastră trebuie să meargă către copil, el are cel mai mult nevoie de sprijin. Noi suntem adulți, știm să ne protejăm, însă el nu poate face asta singur. Sunteți stâlpii lor pe lumea asta - le spun părinților. Iar când aud asta, se mai scutură, se mobilizează”.

Puterea părinților care au copii aflați în stare critică

De-a lungul timpului, dr. Zaciu a realizat cât de important este ca în jurul micilor pacienți să existe energie pozitivă, mai ales din partea părinților. Ea își amintește cazul unui băiețel de la Grigore Alexandrescu care avusese hipoxie gravă la naștere (lipsa oxigenului în corp) și o serie de leziuni cerebrale. Echipa de medici i-a comunicat mamei că șansele micuțului sunt minime, era dependent de oxigen și în stare gravă, însă mama era optimistă, nedezlipită de copil, și îi încuraja în permanență atât pe cel mic, cât și pe medici. Micuțul și-a revenit spectaculos, iar după un an, dr. Zaciu l-a reîntâlnit, era bine, făcea recuperare, iar singura lui problemă era că mergea pe vârfuri.

„Sunt două lucruri care mă impresionează mult în meseria aceasta: bucuria părinților când le aducem copiii la liman și cazurile, ca cel al copilului cu hipoxie, în care văd în mod direct ce influență are încrederea părinților și credința că lucrurile vor merge bine. Am cunoscut mămici care, evident că erau stresate, îngrijorate de toată situația și, cu toate acestea, erau extrem de pozitive, alături și de copii și de noi, cu o energie bună și lucrurile au ieșit bine, deși nu ne așteptam să aibă o finalitate bună. M-a impresionat întotdeauna puterea pe care o găsesc unii părinți să fie lângă copiii lor în aceste momente dificile. Pentru că e foarte ușor să cazi în depresie și deznădejde în astfel de situații”.

Bucuria de a-ți vedea crescând foștii pacienți

Pentru că momentele prin care trec medicii de la terapie intensivă și familiile copiilor sunt atât de dificile, și relația care se formează în timp între ei este una specială. Dr. Dana Zaciu a legat prietenii cu familii care au avut copilul în terapie cu 10 ani în urmă. Cu Denis, primul copil cu hernie diafragmatică operat la Spitalul Baneasa acum 10 ani, are un întreg album de fotografii, care marchează toate momentele importante din viața lui, de la primul Crăciun, la primul dinte căzut. Spitalul organizează anual o întâlnire cu foștii pacienți, iar dr. Zaciu se bucură să-i revadă pe fiecare în parte și să retrăiască bucuria de a-i fi externat sănătoși, după lupte grele.

Întâlnirea copiilor care au stat în Terapie Intensivă, împreună cu medicii care i-au salvat

I-ar plăcea ca părinții să aibă încredere în sistemul medical și să știe că ei și medicii luptă de aceeași parte a baricadei. „Relația medic-pacient a fost destul de ciufulită în spațiul public în ultimii ani și îmi dau seama de angoasele părinților de îndată ce vorbesc cu ei. În unele cazuri, până să ajungem la relațiile de prietenie de care vă spuneam, este drum lung, iar toată ezitarea părinților nu face decât să îi priveze pe copiii lor de o energie bună”.

„Mami, eu nu mă supăr pe tine. Știu că te duci să salvezi bebeluși”

Ca să fii medic neonatolog este nevoie de un grad ridicat de empatie, dar și de un suflet în permanență tânăr, crede dr. Zaciu. „Trebuie să fii cumva pe același palier cu pacienții tăi, ca să îi poți înțelege mai bine. Pe mine mă ajută chiar ei să-mi mențin sufletul tânăr, e un flux de energii bune între noi care întreține relația”.

Ca să fii bun specialist, dincolo de ceea ce știi din cărți și de experiența acumulată, este important să ai inspirație și capacitatea de a vedea lucrurile în ansamblul lor, mai crede ea. Iar pe lângă toate acestea, mai e un ingredient care contribuie la succesul profesional și personal: bucuria pe care o găsești în ceea ce faci. „Poate să facă oricine neonatologie și să fie un bun specialist, diferența o face câtă bucurie găsești în asta. Poate să fie ceva care să ți se pară foarte greu și care să devină un chin toată viața, sau, dimpotrivă, poate fi un permanent motiv de satisfacție și bucurie. Acolo e diferența, în felul cum privești și percepi lucrurile și cât de ușor îți vine să le faci. Dificultatea vine din a-ți găsi vocația, a afla ce ți se potrivește, iar dacă ceea ce faci își aduce bucurie, înseamnă că ai ales bine”.

Dr. Zaciu le spune la fel și propriilor copii, care au 11 și 15 ani și pe care îi încurajează să se orienteze spre domenii care i-ar putea face fericiți. Copiii sunt mândri de ceea ce face mama lor, dar au văzut în mod direct câte sacrificii presupune această meserie, de la oboseala gărzilor, la cazurile complicate care te storc de energie, sărbătorile petrecute în spital și preocuparea permanentă pentru sănătatea micilor pacienți. ”Acasă, mă gândesc aproape tot timpul la ceea ce am lăsat la spital. Uneori, le povestesc copiilor, cumva cerșind îndurare că n-am fost cu ei sau că fac gărzi. Am înțelegerea lor”, mărturisește dr. Dana Zaciu.

Medicul neonatolog își amintește cum, în urmă cu câțiva ani, când băiatul ei s-a întors dintr-o tabără, l-a luat de la autocar, l-a dus acasă, a început să îi facă baie, dar a fost chemată de urgență la spital. L-a lăsat pe cel mic cu clăbuci în păr și a fugit, simțindu-se vinovată că, după o săptămână în care nu și-a văzut copilul, a fost nevoită să-l lase în cadă, pe jumătate spălat. Când s-a întors acasă, i-a povestit ce s-a întâmplat la spital și de ce a fost nevoie să plece de urgență, iar copilul i-a spus: „Să știi că eu niciodată nu mă supăr pe tine, știu că te duci să salvezi bebeluși”.

„Replica lui mi-a rupt sufletul în două”, spune dr. Zaciu. Aceste sacrificii însă sunt parte importantă din șansa uriașă a altor familii de a sărbători alături de copiii lor prima aniversare, primul Crăciun, prima serbare...

Dintre toate categoriile de vârstă, nou-născuții cu probleme de sănătate se recupererează cel mai spectaculos, a observat în cei peste 15 ani de experiență ca neonatolog dr. Alina Ilici, șeful secției Neonatologie Normoponderali de la Spitalul Regina Maria Băneasa. Miracolele sunt însă „ajutate” de medici curajoși și de aparatură de ultimă generație, care încearcă imposibilul pentru a oferi o șansă la viață celor mai mici dintre pacienții lor.

Când a intrat pentru prima dată într-o secție de neonatologie, în urmă cu mai bine de 15 ani, a simțit că acolo îi este locul. Terapia intensivă neonatală nu este deloc ușoară, dar experiența în această secție este mult mai plăcută și aduce multe satisfacții profesionale. Este „altceva”, cum spune dr. Alina Ilici. „Nu este neapărat atmosfera aceea de spital. Indiferent cât ai fi de impresionat de ce se întâmplă acolo, rezultatele pe care le avem cu nou-născuții sunt incomparabile față de cele pe care le-am avea într-o secție de adulți. Satisfacția pe care o ai în neonatologie este incomparabilă cu orice altă specialitate pe care o făcusem până în momentul acela”, își amintește medicul despre primele experiențe din neonatologie.

„Să devin medic mi-am propus încă din copilărie. Nu-mi aduc aminte de nicio perioadă a copilăriei în care să fi vrut să fac altceva în afară de medicină”.

Și-a dorit foarte mult să facă terapie intensivă, dar cea de adulți i s-a părut foarte grea și nu a atras-o. „Era un loc din care simțeam că trebuie să plec. Este suferința aceea a adultului, sunt bolile acelea cronice pe care le stăpânești extrem de greu. În schimb, la nou-născuți este altceva, e o secție curată, sunt bebeluși, într-un fel sau altul te și relaxezi acolo. Sincer, mi s-a părut că, per ansamblu, era o atmosferă care nu se compară cu nicio altă secție. Aici era altceva: lumea era mult mai relaxată, mai zâmbitoare, te mai puteai juca cu copiii”, povestește medicul.

Evoluția nou-născuților, influențată de atmosfera din jurul lor

Atmosfera relaxată trebuie să fie cuvântul de ordine într-o secție de neonatologie și, mai ales, în cea de terapie intensivă neonatală. Mulți dintre nou-născuții care ajung aici rămân câteva săptămâni sau, adesea, luni în șir până la recuperarea completă. Sunt primele lor luni de viață, cele în care învață să zâmbească și să gângurească, iar starea de spirit a celor din jur - părinți, medici, asistente - este foarte importantă pentru ei.

„Ei învață cu noi aceste lucruri, mai ales în perioada aceasta de pandemie, când nu mai sunt permise vizitele părinților în terapie intensivă din cauza riscului de a contamina secția cu infecția COVID-19. Nou-născuții stau doar cu noi, uneori multe luni de zile. În aceste condiții, este normal să se atașeze de noi și de atmosfera din secție. Sunt copii care «stau la crescut», cum spunem noi, și sunt îngrijiți de diverse ture de asistente. Am observat, de-a lungul timpului, că unii nou-născuți se alimentează foarte bine la o asistentă anume pe care ajung să o prefere. Cumva, dezvoltă și ei atașamentele lor”, spune dr. Alina Ilici.

Părinții și mamele, în mod deosebit, pot să influențeze evoluția unui bebeluș aflat la terapie intensivă. Sunt mame mai relaxate, care au încredere că bebelușii lor sunt pe mâini bune și sunt optimiste că ei vor evolua bine, ceea ce se și întâmplă. De partea cealaltă, sunt și mame foarte îngrijorate, care le transmit copiilor din tensiunea lor. „Sunt nou-născuți de la care te aștepți să evolueze foarte bine, dar lucrul acesta se întâmplă mai greu când mamele nu reușesc să se relaxeze. Da, cred că sunt foarte influențați de atmosfera din jurul lor”, crede medicul neonatolog.

Chiar și așa, nou-născuții cu probleme de sănătate au o capacitate de recuperare spectaculoasă. „Cred că, dintre toate categoriile de vârstă, ei reprezintă categoria care se recuperează cel mai spectaculos. Sunt copii care au niște imagini ecografice extrem de severe, cu hemoragii mari sau zone mari de leucomalacie (n.r. - un tip de leziune cerebrală cu zone din creier în care substanța albă se necrozează), dar care recuperează absolut spectaculos. Încercăm să facem o corelație, de exemplu, între ecografia transfontanelară și evoluția neurologică pe termen lung, doar că nici până în acest moment nu s-a descoperit o legătură clară între un aspect ecografic și evoluția lor pe termen lung”, potrivit dr. Alina Ilici.

Miracole de Crăciun

Recuperările spectaculoase ale nou-născuților nu vin fără eforturi și frământări din partea medicilor. Și multe se petrec în preajma sărbătorilor. Cu mai bine de 7 ani în urmă, Izabela a fost miracolul de Crăciun pentru medicul Alina Ilici. Născută la termen în zilele premergătoare Sărbătorilor, Izabela avea o infecție foarte puternică, iar starea i s-a agravat chiar în ziua de Crăciun. Ventilatorul la care era conectată nu a mai ajutat-o și singura ei salvare era ventilația manuală, cu balon. La vremea aceea, aparatura din terapia intensivă neonatală nu era atât de performantă, iar plămânii Izabelei cereau o presiune mai mare de oxigen pentru a-i susține viața.

„Mi-am petrecut Crăciunul ventilând manual, aproape toată ziua. A fost un Crăciun pe care l-am petrecut în picioare, alături de Izabela, dând la balon. Nu am știut când este zi și când este noapte, nu am putut să ne mișcăm de lângă ea. După 5-10 minute, îți amorțește efectiv totul și făceam cu rândul, medici, asistente, fără oprire, ca să putem trece de ziua respectivă. Am adus toți oamenii pe care am putut să-i chem de acasă, inclusiv pe cei din laborator, ca să putem avea culturile și să mergem țintit cu un antibiotic pentru infecția respectivă. După 6-7 ore de ventilat, starea Izabelei s-a ameliorat și am putut să o conectăm la ventilație cu parametri mai mici. Acum, din fericire, aparatura nu se compară cu ce aveam atunci”, își amintește dr. Ilici. Izabela s-a recuperat fără complicații și a fost botezată chiar de un neonatolog care a făcut parte din echipa salvatoare.

Un alt Crăciun memorabil pentru dr. Alina Ilici a fost chiar cel din pandemie. De data aceasta, doi băieți i-au fost miracolul de Sărbători. Alexandru, deși născut și el la termen, la fel ca Izabela, a ajuns în terapie intensivă cu o hipertensiune pulmonară extrem de severă. Această suferință a plămânilor are, de obicei, o rată foarte mare de mortalitate.

Alexandru avea șanse minime de supraviețuire, dar medicul său nu a renunțat să lupte pentru el. I-a administrat oxid nitric (o substanță care se inhalează și relaxează musculatura plămânilor) timp de o lună și jumătate, în cantități foarte mari. De obicei, oxidul nitric este folosit doar câteva zile și are efecte spectaculoase, dar la Alexandru nimic nu părea să funcționeze. Când nimeni nu mai credea în minuni, Alexandru a început să reacționeze la tratament. „Colegii noștri care ne aduc oxidul nitric ne-au spus că nu au văzut niciodată un copil salvat după 6 săptămâni de oxid nitric. L-am externat pe Alexandru în ziua de Crăciun și acum este bine, acasă, cu părinții lui”, ne-a povestit dr. Ilici.

„Cazurile dificile te consumă nervos, pentru că nu ai cum să nu te atașezi de copii. Trec niște luni în care trebuie să fii cât mai mult acolo, lângă ei. Îți dorești mereu ca lucrurile să iasă bine, dar știi că ele îți pot scăpa de sub control în câteva minute. Acesta este un stres continuu pentru noi. A fost o perioadă în care dimineața le aduceam părinților vești bune, iar până seara, lucrurile se schimbau complet”.

Dr. Alina Ilici, medic primar neonatolog la Spitalul Regina Maria Băneasa    

În aceeași perioadă cu Alexandru l-a avut ca pacient în terapie intensivă și pe David. El a venit pe lume prematur, la numai 28 de săptămâni, și s-a născut cu ascită - lichid în abdomen, în cantitate foarte mare. „Am descoperit că a făcut această ascită din cauza unei insuficiențe cardiace. Îi bătea inimioara repede, făcuse ceea ce se numește medical tahicardie paroxistică. Pe lângă prematuritate, s-au adăugat deci o problemă cardiacă și o problemă digestivă, ambele extrem de severe. David a stat la noi, în terapie intensivă, vreme de trei luni și în două dintre ele a avut nevoie de ventilator, dar a evoluat spectaculos”, își amintește medicul său neonatolog.

„Deși 2020 a fost un an mai greu, Crăciunul a fost pentru mine deosebit, pentru că i-am trimis acasă și pe Alexandru, și pe David. Amândoi s-au recuperat frumos. A fost un Crăciun de care m-am bucurat sincer pentru aceste familii reunite”.

Terapii inovatoare, aplicate curajos

Alexandru a fost unul dintre nou-născuții - nu mulți la număr, din fericire - care nu răspund la terapiile convenționale. Pentru ei, dr. Alina Ilici este mereu în căutare de soluții și terapii inovatoare. Le găsește citind literatura de specialitate și mergând la congresele de neonatologie. Din acest punct de vedere, pandemia de coronavirus a venit cu un lucru bun: congresele s-au susținut online în ultimul an și a putut participa mai ușor, alături de toți colegii.

„La congrese vin specialiști care își permit să facă studii și prezintă rezultatele lor acolo. Noi, în România, nu suntem în situația aceasta, dar putem să profităm de ceea ce aflăm din studiile altora. Îți trebuie un pic de curaj să aplici ce ai aflat, citind protocoale și ghiduri noi, dar, de cele mai multe ori, funcționează. Oxidul nitric l-am folosit și la alți copii, dar la Alexandru am încercat diverse substanțe, pentru că există și alte variante de tratament. Le încercăm chiar și pe cele care sunt în acest moment în studii. Când simți că nou-născutul nu mai are nicio șansă, trebuie să încerci orice”, spune dr. Ilici.

„Neonatologie am învățat foarte mult de la elvețieni. Sunt foarte buni pe partea de ventilație, au cei mai buni profesori pe care i-am întâlnit până la acest moment și sunt oameni care doar asta fac: ventilație. Ei sunt prezenți la toate congresele la care mergem. Mai sunt câțiva din Italia pe care-i urmăresc și, desigur, din SUA. Neonatologi spectaculoși sunt și la spitalul AKH, din Viena”.

Neonatologia este o specialitate care evoluează într-un ritm mai rapid decât multe altele. La cel mult doi-trei ani, apar aparate de ventilație noi, terapii noi și scheme noi de tratament pentru nou-născuții cu probleme de adaptare. „Eu cred că evoluția se datorează faptului că această specialitate a primit din ce în ce mai multă atenție. S-a investit foarte mult în salvarea copiilor de la vârste tot mai mici. Acum 15 ani, când făceam terapie intensivă, pe nou-născuții de 28-29 de săptămâni îi salvam la limită. Acum, salvăm la limită copii cu vârsta de 24 de săptămâni. Cu 15 ani ani în urmă, știam că nu putem să salvăm un copil de 24 de săptămâni, pentru că nu aveam nicio șansă. Nu aveam cu ce. Lucrurile stau cu totul altfel astăzi. Evoluția neonatologiei a ajuns deja la nivelul la care se pot deja salva la limită și nou-născuți de 23 sau chiar 22 de săptămâni. Noi ca medici vrem nu doar să îi salvăm, ci să reușim să îi ajutăm să recupereze fără sechele majore, astfel încât să aibă o viață bună, este de părere medicul neonatolog.

„Lanțul” invizibil dintre mamă și bebelușul ei

Să fii neonatolog îți aduce o satisfacție pe care puțini oameni au ocazia să o trăiască în fiecare zi, ba chiar de mai multe ori pe zi: întâlnirea plină de emoții și fericire dintre mame și bebelușii lor. Fiecare bebeluș pe care dr. Alina Ilici îl pune mamei în brațe îi întărește convingerea că între cei doi există o legătură foarte puternică, un „lanț” invizibil pentru mulți, cum îl numește.

„Când îi ducem către mamă, nou-născuții au, instinctiv, anumite gesturi de apropiere, de atașament față de ea. Eu cred foarte mult în această legătură dintre mamă și copil. Întâlnirea lor o trăiesc zilnic și este un moment care mă emoționează la fel și după 15-20 de ani ca medic”, ne-a povestit dr. Alina Ilici.

În cei peste 15 ani de când este neonatolog, a „născut” - cum spun toți medicii care asistă la nașteri - sute de copii și la fiecare dintre ei a văzut gesturi care îi reconfirmă că între mamă și bebelușul ei există cu adevărat o legătură specială. Este o legătură bazată pe simțuri, pe emoții transmise de la unul către altul, spune neonatologul. „Dacă avem un copil în stare gravă în terapie intensivă și mama vine foarte agitată, începe să se agite și el. De partea cealaltă, sunt copii agitați pe care mamele lor reușesc să-i liniștească foarte bine. Există între ei un lanț pe care noi poate că nu-l vedem, dar el este acolo”, crede medicul.

De la tratate de neonatologie la „Jurnalul unui puști”

Dacă nu s-ar documenta mereu, nu ar putea să țină pasul cu ritmul în care se dezvoltă neonatologia, spune dr. Ilici. De aceea, nu trece o zi fără să citească literatură de specialitate. Când nu găsește informații medicale noi, lecturează câte un roman din „Jurnalul unui puști” împreună cu Sasha, fiul său de 10 ani. „Vă pot povesti multe și despre cărțile de copii de 10 ani (râde). Pe băieți este foarte greu să-i faci să citească. Au cu totul alte preocupări și, atunci, am găsit această variantă de a lectura împreună. Mi se pare foarte important să-i placă să citească, dar nu trebuie să-l forțez dacă vreau să-i placă. Mă bucur că am reușit în acest mod. Avem deja o stivă de cărți pe care le citește cu plăcere”, ne-a povestit.

Pe Sasha l-a adus pe lume imediat după rezidențiat, când lucra deja pe secția de neonatologie de la Regina Maria. Își amintește că perioada sarcinii a fost cea mai liniștită din viața sa, cu toate că vedea zilnic, în calitate de neonatolog, câte pericole pot pândi un copil după venirea pe lume.

„În sarcină, nu am avut nicio grijă că eu și copilul meu am putea păți ceva. Am avut o stare de bine care m-a ajutat spectaculos de mult. Nu am avut nicio teamă să merg la naștere sau să-mi îngrijească cineva copilul. A fost o perioadă în care m-am simțit extrem de relaxată și de bine psihic. Nu mi-am făcut griji în privința riscurilor”.

Mai departe, lucrurile nu au mai stat la fel. După ce a ajuns acasă, au apărut și grijile. Când ești medic și copilul are o suferință, nu poți să nu te duci cu gândul că ar putea fi ceva mai mult, mai grav decât pare, pentru că știi ce poate ascunde orice simptom. Pentru confortul psihic, este mai bine să nu știi toate aceste lucruri, să te detașezi de profesia de medic și să nu-ți privești propriul copil ca pe un pacient.

„Eu am renunțat să mai iau decizii medicale cu privire la copilul meu, pentru că mi-am dat seama că nu sunt în stare să fac asta. Există niște colegi la care pot să apelez când am întrebări și nu iau decizii pentru că sunt subiectivă și nu fac decât să mă încarc pe mine negativ. Cu gândul te duci la lucruri negative, asta nu are cum să nu se întâmple. Nu poți să nu te gândești la asta când știi foarte clar ce poate să fie”, spune medicul.

„Sunt o mamă ca oricare alta. Când este vorba despre copilul meu, nu pot să gândesc rațional. Pot să mă liniștesc, să ies din starea de panică, dar instinctiv nu ai cum să gândești rațional. Nu-mi era bine să-mi iau responsabilitatea de a trata problemele de sănătate ale copilului, așa că am preferat să nu o mai fac eu”.

A revenit la spital după numai 3 luni de la naștere, în gărzi, așa că Sasha s-a obișnuit de mic cu ideea că mama are nopți în care merge la serviciu. Tot de mic a știut și că mama sa are grijă de bebeluși, dar rareori s-a arătat gelos. „Sasha este un copil calm și vesel, care are un echilibru interior fantastic. O singură perioadă am avut în care a spus că vrea să se facă doctor, la fel ca mami. Mie mi-a plăcut foarte mult ideea, dar mi-am dat seama că, în realitate, el voia asta ca să stea cu mine. Când a mai crescut, a hotărât că nu vrea să devină medic, sub nicio formă. Profesia de medic te solicită foarte mult și fizic și psihic, și ca timp în care stai la spital. Am încercat mereu ca timpul de acasă să fie doar pentru el. E important să găsești un echilibru între familie și serviciu și să încerci să nu amesteci lucrurile”, conchide medicul neonatolog Alina Ilici.

Articolul face parte din campania ”Portret de neonatolog” si a fost documentat si realizat de totuldespremame.ro.

Că sunt mari sau că sunt mici, că sunt bolnavi sau sănătoși, primul medic al copiilor trebuie să fie mamă pentru toți, din prima clipă în care vin pe lume. Dacă nu iubești copiii, dacă nu te implici sufletește, mai bine nu faci neonatologie, spune cu convingere dr. Mihaela Scheiner, medic primar neonatolog în cadrul Spitalului Băneasa, cu o experiență de peste trei decenii în neonatologie. Cazurile pe care a ajuns să le gesioneze în spitalul privat sunt complexe, de prematuritate foarte mică, pentru că în maternitatea din cadrul Spitalului Băneasa li se dă o șansă sarcinilor dificile, refuzate în alte clinici.

Neonatologia de azi este cu totul diferită

La 1 iunie, chiar de Ziua Copilului, dr. Mihaela Scheiner sărbătorește 31 de ani de neonatologie, timp în care a ținut în palme mii de copii. Unii perfect sănătoși, alții, mai puțin norocoși. A trăit vremuri în care prematurii foarte mici aveau șanse foarte mici la viață și vremuri în care bolile copiilor nu puneau atât de multe probleme ca astăzi.

Nicio legătură nu mai este între neonatologia de astăzi și cea de acum 31 de ani, spune medicul. „Este la fel de frumoasă și din ce în ce mai interesantă, dar total diferită. Tot ce am învățat și am aplicat atunci nu se mai aplică acum. Bolile nu mai au aceeași «greutate», să spunem, și nu mai au același tratament, pentru că totul a evoluat foarte mult: cercetarea, aparatura medicală și chiar patologia. Aceeași boală pune dificultăți mult mai mari acum. Am senzația că organismul nostru s-a schimbat și, atunci, s-a schimbat și boala”, povestește dr. Scheiner.

Infecțiile nou-născutului, de exemplu, sunt mai dificil de tratat astăzi decât în trecut, explică medicul neonatolog: „Infecții considerate banale pe vremuri, care se tratau ușor cu antibiotice simple, au ajuns acum să necesite antibiotice puternice, administrate săptămâni întregi. Boala pulmonară de prematuritate, în care copilul nu mai respiră bine, poate avea nevoie de «artilerie grea»: ventilație, surfactant, oxid nitric, diverse consulturi interdisciplinare”.

„Momentul zero al vieții unui om e în palma noastră. Nu suntem Dumnezeu, să-i salvăm pe toți, dar, de multe ori, suntem îngerii Lui. Suntem o «interfață», spun eu, între Dumnezeu, părinți și copii. Pentru asta aș face tot neonatologie și mâine, și peste 100 de ani”.

Dr. Mihaela Scheiner, medic primar neonatolog, Spitalul Regina Maria Băneasa

„Oricât de mic ar fi, este o viață care merită salvată.”

În 1990, când a ajuns medic într-o secție de nou-născuți, a prins pionieratul în neonatologie. Se alegea mai repede atunci între viață și moarte, nu pentru că medicii nu se implicau, ci fiindcă tehnica era redusă, iar tratamentele, limitate. La vremea aceea, copiii de 700-800 de grame aveau șanse minime de supraviețuire. „Neavând «arme» de calibru greu cu care să luptăm, prematurii se pierdeau mult mai ușor. Efortul nostru era la fel de mare și atunci, dar acum luptăm cu alte «arme»”.

Erau spitale în care se renunța ușor la prematurii foarte mici. „Exista o lege nescrisă: toți prematurii care aveau un risc mare de deces se declarau cu 990 de grame, pentru că se considerau avortoni până la această greutate. Așa se face că, între 990 de grame și circa 1.500 de grame, era o lipsă de copii. Aveai senzația că femeile nu nasc copii cu aceste greutăți, dar acolo era, de fapt, patologia grea și ei erau subdeclarați ca să intre în categoria avortonilor, iar medicii să fie protejați de lege”, povestește dr. Scheiner.

La Maternitatea Giulești, locul în care a profesat mai bine de jumătate din carieră, prematurii foarte mici erau susținuți cu eforturi supraomenești. Tocmai această atitudine diferită a atras-o și mai mult către neonatologie. Când această specialitate era la începuturile sale în România, la Maternitatea Giulești exista o echipă care făcea minuni din nimic, își amintește dr. Mihaela Scheiner. „Oricât de mic ar fi fost copilul, gândeam că era o viață în el care merita salvată. Șeful de acolo era un om genial, de generație veche, dar care aplica noul cu disperare, care se agita să aducă și să facă. Tot ce am văzut în jur m-a atras foarte mult. Aș fi putut, la un moment dat, să virez, să schimb specialitatea, dar nu am vrut”, mărturisește dr. Scheiner.

Unii spun că neonatologia este cea mai grea specialitate, pentru că pacienții noștri nu vorbesc. Fals! Ei vorbesc extraordinar de mult, dar trebuie să știi și tu să-i asculți și să vorbești cu ei. Trebuie să-i simți înainte de a-ți vorbi. Să-i auzi cum plâng ca să știi dacă îi doare ceva. Dacă nu ai aceste simțuri, nu poți face neonatologie.

“Cel mai mic prematur pe care l-am avut în grijă avea 475 de grame. Acum a terminat facultatea”

Într-o perioada în care prematurii nu primeau în România prea multe șanse la viață a venit pe lume Dumitrana, cel mai mic nou-născut îngrijit de doctorul Mihaela Scheiner. S-a născut la Maternitatea Giulești cu o greutate de 475 de grame și a ajuns la numai 375 de grame după naștere. A stat 4 luni în terapie intensivă, dar a avut o evoluție spectaculoasă. „Dumitrana nu a fost, de fapt, un prematur adevărat. A fost o sarcină care nu prea s-a dezvoltat în burtica mamei și era puțin mai mare de vârstă gestațională decât greutatea. Trebuia să aibă 22-23 de săptămâni la greutatea aceea, dar ea a avut ceva mai mult. Dacă se năștea în alt spital, poate că nu o băga nimeni în seamă, dar a avut zile”, crede medicul neonatolog.

Dumitrana era din Câmpulung, iar la un an și 7 luni a venit în vizită la spital. Avea doar 7 kilograme, dar era un copil foarte energic și spontan. „Și-a pus mâinile în șold și se certa cu mine pentru că eu nu înțelegeam ce îmi spunea ea acolo. Era tare frumoasă și m-a impresionat cum mâța pe care o țineam într-o palmă când s-a născut se certa acum cu mine”, își amintește amuzată dr. Scheiner. Pentru că era din provincie, nu au mai ținut legătura. După mulți ani, mama sa a văzut-o pe dr. Scheiner într-o emisiune la televizor, a căutat-o și s-au regăsit. „Mi-a arătat poze cu Dumitrana, a fost o plăcere să aflu despre ea. Acum a terminat facultatea”.

„Dacă nu știi să strângi mâna și să ții un nou-născut, îl scapi atât de ușor! Viața unui copil fuge ca apa într-o mână unsă. De secundele acelea de început depinde ce-i dau unui părinte acasă”, dr. Mihaela Scheiner, medic cu o experiență de peste trei decenii în neonatologie.

„Lupta prematurilor este incredibilă”

Anii ce au urmat i-au reconfirmat de sute de ori că nou-născuții sunt mult mai puternici decât ne imaginăm. Chiar și cei mai mici dintre ei au o putere extraordinară. „Toată lumea se minunează că prematurii sunt foarte mici, dar puterea lor este imensă, orice greutate ar avea. Rezistența lor și lupta lor sunt incredibile, incomparabile cu ale unui adult. Să-i vezi cum se prind de tine când au numai 700 de grame! Dai să ridici mâna și ei se agață atât de puternic, încât se ridică de pe pat. Sunt absolut incredibili!”, spune dr. Scheiner.

Sunt copii prematuri ca Dumitrana care se recuperează foarte bine, dar alții pot să aibă o evoluție imprevizibilă, mai ales când vorbim de probleme neurologice. „În fiecare zi și în fiecare săptămână, nou-născutul prematur intră într-o altă etapă. În primele zile de la naștere, problemele lui sunt legate de respirație - și atunci recurgi la ventilație și la tratamente medicamentoase. În următoarea etapă, care durează câteva zile, există un risc mare cerebral - de ruptură a vaselor cerebrale. După ce treci peste această etapă, în următoarea începi să-l hrănești și poate dezvolta probleme digestive. Apoi, poate să dezvolte septicemie și tot așa. Trecem prin aceste etape pe care le știm, le intuim și încercăm să le prevenim pe fiecare în parte cu medicație, cu terapie. Uneori reușești să le previi, alteori nu, pentru că mai depinde și de «stofa clientului»”, spune medicul neonatolog.  

„Nu întotdeauna un copil mic este o nenorocire, la fel cum un copil mare nu este neapărat un luptător puternic. Genetica unui copil poate să nu te ajute să-l ajuți”.

Dr. Mihaela Scheiner, medic primar neonatolog, Spitalul Regina Maria Băneasa

Experiența din Elveția

Ca să fii cu adevărat bun în profesia aleasă, oricare ar fi ea, pregătirea profesională nu este suficientă. Trebuie să mai ai deschidere și pasiune, disponibilitate de a învăța oricând, de la toți cei din jur. „Medicină multă, practică enorm de multă am învățat și de la asistente. De la omul care mi-a fost șef am învățat și altceva: că oamenii sunt egali și că echipa este înainte de valoarea profesională a fiecăruia. Dacă nu ai o echipă unitară, dacă trage unul hăis și altul cea, indiferent de valoarea lor, nu poți să faci față”, spune dr. Scheiner. La Maternitatea Giulești, că era vorba despre infirmieră, asistentă sau doctor, toți formau o echipă și nu se făceau diferențe.

Spiritul acesta de echipă nu l-a regăsit în spitalul din Elveția în care a profesat ca șef de clinică timp de un an. „Acolo, oamenii sunt reci și am simțit enorm această diferență față de români. Sunt, de altfel, extraordinari ca profesioniști. Eu mâncam cot la cot cu asistentele, ceea ce medicii lor nu făceau. Le respectam pentru ceea ce fac. Ei nu se ajutau între ei. Fiecare se ocupa de treaba lui, dar eu nu sunt obișnuită cu așa ceva. A fost o situație în care trebuia să ducem un prematur de la Geneva la Lugano, circa 700 de kilometri. M-am dus eu cu copilul pentru că niciun alt doctor nu a vrut să facă gestul acesta pentru copilul unor colegi de-ai lor, doctori la rândul lor. În sâmbăta mea liberă, am plecat cu el cu ambulanța și l-am ajutat, am ajuns bine”.

Nu aș fi putut să rămân definitiv în Elveția. Nicio secundă nu m-a tentat să plec din țară, cu toate că aveam oportunități. Având naționalitate germană, puteam să plec în Germania sau în alte țări. Pentru confort și pentru bani nu am avut niciun gând să plec din România, pentru că nu acestea au fost prioritățile mele”.

Dr. Mihaela Scheiner, medic primar neonatolog, Spitalul Regina Maria Băneasa

Echipă nouă, provocări noi

Despre experiența din Maternitatea Giulești, doctorul Scheiner își amintește cu mult drag, dar a venit un moment în care a simțit că trebuie să dea curs unei noi provocări. A ales să formeze o echipă proprie la Spitalul Băneasa. „Când am venit în Regina Maria și am început să pun cărămidă peste cărămidă la crearea echipei și a maternității, am avut în plan să adun în jurul meu o echipă. Să fim cât mai unitari, la fel de nebuni, dar la fel de disponibili pentru profesia aceasta. Eu zic că mi-a ieșit. Chiar facem treabă bună aici”, spune dr. Scheiner.

Maternitatea privată gestionează cazuri complexe, de prematuritate foarte mică și patologii complicate. „Cred că adunăm o patologie atipică, neobișnuită și datorită doctorului Hadi Rahimian, care dă o șansă unor sarcini dificile, refuzate în alte clinici sau cu un prognostic foarte prost. Există un «nebun», cum îi spun eu, care nu le refuză. Nu le spune să renunțe la sarcină. Le promite că încearcă să-l salveze. Și noi suntem la fel de nebuni ca el și ne place să ne implicăm în toată această cazuistică dificilă. La noi, cred că această patologie este centralizată către un nume și către o echipă. Am fi putut să nu ne implicăm, să ne lăudăm cu copiii sănătoși pe care i-am născut și atât. Nouă ne-a plăcut să ne antrenăm mintea și să fim prezenți”, spune medicul neonatolog.

Cu aceste cazuri complexe, echipa de neonatologie de aici se confruntă zilnic, iar lupta pentru viață poate dura luni de zile. A fost cazul unor gemeni născuți la 26 de săptămâni, băiețel și fetița. El a avut o stare de sănătate bună, dar ea a suferit complicații. „Fata a început să dea semne că vrea în altă parte și i-am spus: «Nu ai voie. Stai cu noi aici!». Ne-am luptat pentru ea zile și nopți, pentru că era mai mult acolo decât aici. Aveai senzația că acuși e bine și, parcă împotriva ta, dădea să piardă lupta. S-a hotărât ea, la un moment dat, că e mai bine pe lumea asta. A spus: «Bine, vă ascult pe voi!»”, povestește medicul Mihaela Scheiner.

Fetița s-a stabilizat, dar au apărut probleme cu fratele ei. Mai bine de 3 luni nu a putut fi scos de pe ventilator și nimeni nu mai credea în șansele lui. „Cu cât îl ții mai mult pe ventilație, cu atât șansele de a-l scoate scad. Dr. Dana Zaciu a avut inspirația de a încerca «trăznăi» pe care le auzi și le cauți. Am încercat atunci ceva ce foarte puțini fac: administrare de celule stem. După două administrări, s-au dovedit salvatoare. Evoluția a fost spectaculoasă ulterior. Într-o săptămână, băiatul era cu totul altul. A fost o minune dumnezeiască. I-am revăzut la controale, iar băiatul a evoluat minunat: râde, gângurește, se joacă. Este incredibil cum s-a transformat copilul acela pe care nimeni nu-l vedea viu!”, povestește cu încântare dr. Scheiner.

Când a adus-o pe lume pe fiica ei Anastasia, dr. Mihaela Scheiner nu a avut nevoie de un alt neonatolog, și nu pentru că nu avea încredere în colegi, ci pentru că a venit de la sine și nu a simțit nevoia de ceva în plus. La pediatri a apelat însă ulterior, când a simțit că situația o depășește. Este un lucru care li se întâmplă și medicilor când devin părinți, indiferent ce pregătire medicală au. „Nu întotdeauna stăpânesc tot. Ești mamă înainte să fii doctor și nu mai știi nimic atunci când e vorba despre copilul tău. Când se întâmplă ceva rău, ai senzația că nu stăpânești situația și că nu știi tot. Atunci, apelam la medicul pe care îl recomandam și părinților din jurul meu. Asta gândesc: cel la care am trimis este specialistul la care m-aș duce eu”, spune medicul neonatolog.

Pentru Anastasia, care acum are 18 ani, spitalul a fost a doua casă. În copilărie, a petrecut multe Revelioane și sărbători de Crăciun ori Paște la Maternitatea Giulești, în gărzile mamei sale, dar niciodată nu i-a reproșat că nu i-a oferit suficient timp. „Stătea cumințică, ea își vedea de treaba ei, iar eu îmi vedeam de treaba mea. O târam după mine peste tot. Am dat deoparte foarte mult din timpul alocat familiei. L-am dedicat altora și am ratat foarte multe lucruri. Au existat foarte multe momente - serbări, premieri - în care nu am putut să fim împreună, pentru că eu eram de gardă la spital. Dacă aș putea să o iau de la început, poate că nu aș mai face asta, dar, dacă ești plămădit într-un fel, nu cred că te poți schimba dramatic”, spune dr. Scheiner.

„Nu cred că astăzi, cu Anastasia nou-născut, aș renunța la a mă duce la o urgență la spital. Dacă ar fi să o iau de la zero, nu știu dacă aș schimba dramatic mentalitatea și modul meu de acțiune. Poate că ești prea plin de tine, ai senzația că cineva moare fără ajutorul tău și că doar cu tine poate să meargă treaba bine. Cred că și asta e, până la urmă”.

Dr. Mihaela Scheiner, medic primar neonatolog, Spitalul Regina Maria Băneasa

„Copilul nu este o poziție dintr-o listă de priorități”

Înainte de a aduce pe lume un copil, viitorii părinți ar trebui să se pregătească mental pentru el, este sfatul medicului neonatolog Mihaela Scheiner. Ce presupune această pregătire? Să afle ce înseamnă apariția unui copil în familie și ce presupune îngrijirea lui.

„Le mai recomand să nu pună copilul pe o listă de priorități și să-l aducă pe lume doar ca să bifeze lista. Un copil nu este o poziție dintr-o listă. Sigur că nu e indicat să vină când mama are 14 ani, dar când este să vină, primește-l cu brațele deschise. Până la urmă, casa și averea le poți face și mai târziu. Dacă aștepți să faci o casă ori să aduni un sac de bani, șansele să ai un copil scad. Amânând mereu copilul, el ajunge în coada listei, când deja părinții nu mai sunt tineri”, mai spune dr. Mihaela Scheiner.

Articolul face parte din campania ”Portret de neonatolog” si a fost documentat si realizat de totuldespremame.ro.

Terapiile pentru nou-născuți se schimbă într-un ritm rapid, iar ca neonatolog, trebuie să ții mereu pasul cu ele. Pe lângă experiența profesională, mai contează și calitățile umane ale medicului: răbdarea, comunicarea și sensibilitatea. Cel mai important este să fii om în tot ceea ce faci, crede medicul neonatolog Cristian Palade.

Când povestește despre cei mai fragili dintre micii săi pacienți, dr. Cristian Palade le spune „luptători”. Puterea extraordinară cu care nou-născuții luptă pentru viață l-a convins să aleagă neonatologia, dintre toate specialitățile medicale. Este minunat să-i ajuți pe cei din jur, dar satisfațiile cele mai mari le ai când ajuți copii la început de drum în viață, spune dr. Palade, medic primar neonatolog la Maternitatea din cadrul Spitalului Regina Maria Băneasa.

Când iubești să fii înconjurat de copii, neonatologia este o alegere firească. Se bucură în fiecare zi de zâmbetele celor mai mici dintre pacienții spitalului, dar și mai mult îl bucură plânsul lor. Cu cât mai puternic, cu atât mai bine. „Poate sună paradoxal, dar un copil aflat în terapie intensivă care plânge viguros ne arată că devine sănătos. Un plâns gemut poate indica o insuficiență respiratorie. Plânsul ne dă multe indicii și ne bucurăm să-l auzim pentru că este markerul stării de sănătate a copilului. Ne bucurăm când plâng viguros”, povestește dr. Palade.

De la Cernobîl la Medicină

Avea 9 ani când un eveniment tragic i-a decis calea de urmat: accidentul nuclear de la Cernobîl. Câțiva apropiați și-au pierdut viața în perioada aceea din cauza unor tumori maligne sau a leucemiei. „A fost un concurs de împrejurări: am văzut mai multe persoane suferinde în copilărie și m-am gândit că e o provocare să-i ajuți pe cei din jur. Nu se știau prea multe atunci, cum nu se știu nici acum mai multe”, își amintește dr. Palade.

Nici părinții, nici bunicii nu sunt medici și nimeni din familie nu era apropiat de această profesie, dar alegerea Facultății de Medicină din Iași (Universitatea de Medicină și Farmacie “Grigore T. Popa”, n. red.) a venit ca o chemare firească pentru doctorul Palade. Dintre toate specialitățile pe care le-a cunoscut în facultate, cel mai mult l-a atras terapia intensivă de adulți. Era modul în care putea să ofere oamenilor un ajutor rapid, cu rezultate imediate. „Avea și o doză mai mare de adrenalină. Pentru mine, terapia intensivă era așa cum pentru alții ar fi mersul cu motocicleta sau zborul cu parapanta”, spune dr. Palade.

Alegerea pe care a făcut-o nu l-a mulțumit însă pe deplin, fiindcă venea și cu un neajuns: era prea multă suferință în secțiile de terapie intensivă de adulți. „Așa că m-am îndreptat către începuturile vieții. Am crezut că pot să ajut mai ușor așa, la început de drum, decât la un final de drum. În geriatrie mai ales, de multe ori, terapia intensivă poate însemna un final de drum, fiindcă, atunci când ajungi în acest stadiu, ai și o patologie în spate. Chiar dacă rezolvi problemele pe moment, nu întotdeauna reușești să conservi lucrurile pe termen lung”, mai povestește medicul neonatolog.

„M-a impresionat să-i văd pe cei mici cum se recuperează”

Cu pediatria și, apoi, cu neonatologia s-a întâlnit tot în anii de facultate, la Spitalul de Urgență pentru Copii „Sfânta Maria” din Iași. Modulul de neonatologie era scurt, de aproximativ o lună, dar suficient cât să descopere minunile pe care le poate face medicina pentru cei mici.

„A fost impresionant pentru mine să văd bebeluși care aveau nevoie de terapie intensivă la fel ca adulții, deși se aflau la început de drum. Atunci am văzut prematuri susținuți pe ventilație asistată, așa cum se făcea atunci. Erau sisteme de ventilație mai puțin invazive, de exemplu, CPAP-ul (n.r. - o formă de ventilație prin care se introduce aer sub presiune - nu oxigen- în căile respiratorii la o presiune constantă) pe măscuțe faciale, pe cortulețe de oxigen. Deși aveau greutăți mici la naștere, acei prematuri reușeau să lupte și să se recupereze. Asta m-a atras cel mai mult: să-i văd pe cei mici, la început de drum, cum reușesc, cu ajutorul medicilor, să se recupereze”, își amintește dr. Palade.

„Când am cunoscut terapia intensivă neonatală, mi s-a părut inedită. Am văzut adulți în suferință, dar nou-născut în suferință nu văzusem până atunci și m-a impresionat mai mult decât terapia de adulți. Atunci am decis că voi face terapie intensivă neonatală”.

Dr. Cristian Palade, medic primar neonatologie la Spitalului Regina Maria Băneasa

La vremea aceea, ventilația asistată din secțiile de neonatologie era la începuturile sale în România. Era o perioadă în care copiii mai mici de un kilogram sau de 28 de săptămâni aveau șanse mici de supraviețuire, fiindcă aparatura și terapiile de atunci abia se perfecționau.

Își amintește de un bebeluș care cântărea doar 980 de grame susținut doar pe cort de oxigen. A fost un luptător, iar recuperarea lui l-a impresionat. „Era uimitor ca student la medicină să vezi că un copil cu o greutate atât de mică se descurcă cu un ajutor minim. După un drum destul de lung, am ajuns să salvăm astăzi și bebeluși de 24 de săptămâni, cu o greutate de numai 500-600 de grame și fără să rămână cu sechele neurologice importante sau alte dizabilități”, spune medicul.

„Natura îi pregătește pe cei mici”

Adevărata experiență în neonatologie a venit după examenul de rezidențiat, din 2002. A decis să caute adrenalina în București, mai întâi la Spitalul de Urgență pentru Copii Grigore Alexandrescu și apoi la Spitalul Universitar de Urgență. „Aici am întâlnit o patologie diversă a nou-născutului, de la prematuritate extremă, patologie cardiovasculară, pneumonii congenitale și până la malformații digestive, adică tot ce înseamnă patologie de terapie intensivă neonatală”, povestește dr. Palade.

Dintre toate, prematuritatea este o aventură. Cu cât este mai mică vârsta nou-născutului, cu atât este mai mare riscul de complicații. Starea unui prematur se poate schimba de la o oră la alta. „Poate face oricând o complicație specifică prematurității. Noi încercăm să le prevenim pe cât putem, dar nu există boală, există bolnavi. Din fericire, natura îi pregătește pe cei mici. Nou-născutul și copilul mic se descurcă foarte bine și singuri dacă nu ne amestecăm excesiv noi, adulții. Ca medici, încercăm să-i ajutăm pe cât posibil mai puțin invaziv, doar la nevoie. Încercăm să-i lăsăm pe ei să recupereze cât mai mult posibil - desigur, asigurând tot suportul adecvat, dar fără să fim invazivi și foarte agresivi”, spune medicul neonatolog.

Reaminarea unui nou-născut, de exemplu, este mai blândă decât a adultului. Ventilația asistată se face cu presiuni mai mici și se pleacă de la concentrații mici de oxigen sau de la aer cu presiune mică, progresiv și cu blândețe, „din aproape în aproape”, povestește dr. Palade. La adulți, procedurile sunt standard, indiferent de vârstă. Protocolul este același, indiferent dacă reanimezi un adult de 30 de ani sau unul de 60 de ani.

„Pacienții noștri, oricât de mici ar fi, comunică cu noi, doar că limbajul lor este mult mai subtil și, uneori, mai greu de înțeles. Nou-născutul exprimă prin gesturi suferința lui. Dacă profesezi de ceva vreme, observi foarte bine aceste detalii și așa putem comunica”.

Dr. Cristian Palade, medic primar neonatologie în cadrul Spitalului Regina Maria Băneasa

Medici deveniți părinți spirituali

Natura, dar în egală măsură și eforturile medicului său au venit și în ajutorul lui Horia, un alt luptător care a învins moartea. A venit pe lume la numai 24 de săptămâni, la 7.30 dimineața, când doctorul Palade era la sfârșit de gardă. Nu avea mai mult de 600 de grame și era atât de fragil, încât a avut nevoie o lună și jumătate de ventilație asistată. Încet, încet, Horia a început să respire și să se hrănească singur, dar a mai rămas internat în spital încă o lună și jumătate. S-a făcut mare, acum este la școală, dar părinții nu au uitat de salvatorul lui, doctorul Cristian Palade. Horia îl vizitează în fiecare an de Sărbători. „La ultima întâlnire, înainte de pandemie, mi-a spus că vrea să se facă neonatolog ca să ne ajute aici, la spital, cu bebelușii”, povestește cu mulțumire medicul său.

Horia i-a fost pacient la Spitalul Regina Maria Băneasa, unde dr. Palade lucrează din 2007, la scurtă vreme după ce a terminat rezidențiatul. Tot aici a primit șansa la viață și Izabela, care s-a născut la 27 de săptămâni cu numai 780 de grame și o pneumonie congenitală severă. „A trecut prin multe episoade de decompensare, am schimbat mai multe tratamente cu antibiotic la ea și a intrat greu pe un făgaș normal. Am avut de mai multe ori senzația că o pierdem și a fost un moment în care starea ei devenise atât de severă, încât părinții au vrut să o boteze, în caz că se va întâmpla o dramă. Era chiar în ziua de Crăciun. Noi, ca medici de terapie intensivă, suntem alături de ei în astfel de situații, dar, de data aceea, le-am spus că o botezăm după ce o facem mare”, își amintește dr. Palade.

Minunea s-a întâmplat și Izabela și-a revenit. Treptat, s-a recuperat și a fost externată, iar medicul care a îngrijit-o vreme de trei luni i-a devenit naș. „Am botezat-o eu și soția, care s-a bucurat când i-am spus că vom fi nași. Izabela este la școală acum și ținem legătura”, mai spune medicul neonatolog.

„Nu pot să plec liniștit acasă”

Izabela a fost un caz fericit, dar se întâmplă uneori ca nou-născuții să primească botezul chiar în spitalul în care vin pe lume. Aproape că nu este neonatolog care să nu fi devenit părinte spiritual pentru un bebeluș care se luptă între viață și moarte. Fie pentru că le cer părinții, fie dintr-o pornire, medicii hotărăsc uneori să împlinească acest ritual în spital.

Nou-născuți cu malformații severe, cu șanse mici de supraviețuire care, din păcate, au pierdut lupta pentru supraviețuire a avut și dr. Cristian Palade. Sunt drame care-l încarcă emoțional și pe care, inevitabil, le duce acasă. Nu poți să lucrezi într-o secție de neonatologie, și mai ales în terapie intensivă, și să pleci liniștit acasă, spune dr. Palade. Poți face asta doar dacă reușești să lași lucrurile cât de bine poți la spital în situația dată.

„Povestesc cu soția acasă, ca într-o familie normală. Ne ajută pe amândoi să ne spunem problemele, să ascultăm unul pe celălalt, dar fiecare încearcă să nu-l încarce pe celălalt cu problemele lui”.

Dr. Cristian Palade, medic primar neonatologie la Spitalul Regina Maria Băneasa

Când ai copii în stare gravă și vezi că lucrurile merg pe făgașul normal reușești să pleci acasă cu o satisfacție. Altfel, preocupările continuă dincolo de programul de spital. „Să mă rup complet de secția de neonatologie nu o pot face niciodată. Este ca un drog. Nu poți să pleci acasă de pe o secție de terapie intensivă fără să te gândești cum au evoluat bebelușii în urma ta. Vorbesc cu colegii de gardă și ne sfătuim, pentru că suntem o echipă unită. Citesc mult acasă legat de patologia pe care o întâlnesc la spital. Dacă întâlnesc patologii complexe, pe care nu le-am mai avut până atunci, caut acasă în literatura de specialitate și mă consult cu alți colegi din țară și din afară, pentru a aplica din experiența lor la acel caz”, spune dr. Palade.

Sunt și perioade când cazurile grave se adună și atunci apar momente de stres și descurajare. Dar nici în aceste momente, doctorul Cristian Palade nu s-a gândit vreodată să renunțe la neonatologie. O pauză scurtă, de două-trei zile, pe cărări de munte neumblate este remediul sigur în asemenea perioade. „Terapia intensivă neonatală are cea mai mare încărcare de adrenalină. Ești om și poți să ai momente de descurajare. De clacare, niciodată”, mărturisește medicul.

„Ca să fii neonatolog, trebuie să ai și o sensibilitate”

Terapiile pentru nou-născuți se schimbă într-un ritm rapid, la fel și tehnologia.  Este normal să îți dorești să fii la zi cu cele mai noi terapii și tehnologii, crede dr. Palade. „Dacă s-au schimbat ghidurile de tratament și putem să facem lucrurile mai bine, vreau să fiu la curent și să le aplic”, spune dr. Palade.

„În ultimii ani, am aplicat protocoale din alte țări și am văzut că lucrurile au mers și mai bine, și mai repede pentru nou-născuți. Chiar vedem rezultate. Acum avem acces și la tehnologia din țările dezvoltate, iar lucrul acesta se reflectă în rezultate”.

Dr. Cristian Palade, medic primar neonatologie la Spitalul Băneasa

Experiența adevărată în neonatologie nu vine din facultate, unde încă se face multă teorie și puțină practică. Abia când intri într-o secție de nou-născuți și stai aproape de ei reușești să-i înțelegi. La început, înveți de la „cei mai bătrâni” în neonatologie, spune dr. Palade, fiindcă ei au cea mai mare experiență clinică. Apoi vine experiența personală, care trebuie îmbogățită constant prin participarea la conferințe și congrese internaționale, prin colaborarea cu alți colegi din țară și din afară și prin consultarea ghidurilor de tratament aplicate de cei mai buni specialiști în neonatologie.

Dincolo de experiența profesională, sunt și alte calități care nu trebuie să-i lipsească unui medic care îngrijește nou-născuți. „Ca în orice domeniu, cred că trebuie să fii om în tot ceea ce faci. Bănuiesc că nu diferă cu mult de alte profesii. Trebuie să știi să comunici bine, trebuie să ai răbdare, trebuie să ai și o sensibilitate. Dacă nu o ai de la început, trebuie să ți-o formezi. Experiența pe care o capeți în timp te ajută să-ți dai seama când un copil intră în suferință, dar trebuie să ai și o sensibilitate ca să vezi anumite gesturi care nu sunt evidente. Doar astfel vei reuși să fii mai aproape de nou-născuți și să-i înțelegi”, conchide dr. Cristian Palade.

Articolul face parte din campania ”Portret de neonatolog” si a fost documentat si realizat de totuldespremame.ro.

Pentru un medic neonatolog, nu există o recompensă mai mare decât revederea copiilor pe care i-a ajutat să câștige lupta cu viața. Bebelușii fragili deveniți copii puternici și inteligenți îi aduc cea mai mare fericire medicului Cătălina Iordan. „E o relație între noi care nu se rupe odată ce se externează din spital. De mulți dintre ei rămânem apropiați până când aproape ajung ca noi de înălțime”, spune dr. Iordan.

„Dacă nu aș mai fi neonatolog, m-ar frustra sentimentul că nu mai ating bebelușii, că nu-i mai învălui cu iubirea și cu grija mea, că nu-i mai protejez. Acestea sunt sentimentele pe care le am când îi țin în brațe”, mărturisește dr. Cătălina Iordan, medic primar neonatolog la Spitalul Regina Maria Băneasa, din București.

O profesie-misiune, cum o numește, neonatologia este specialitatea medicală care aduce poate cele mai mari satisfacții profesionale și cele mai multe bucurii pentru suflet. Când un nou-născut cu probleme evoluează bine, când simți că îl ridici și câștigi lupta cu viața, fericirea ta, ca medic, este nemăsurată. „Luptăm alături de copii secundă de secundă, minut de minut. Nu e suficient să le prescrii o terapie o singură dată pe zi. Trebuie să o modifici chiar și de la un minut la altul, de la o oră la alta, dar fiecare moment câștigat te bucură. De partea cealaltă, fiecare moment în care starea unui bebeluș se deteriorează te întunecă”, spune dr. Iordan.

„Voi face Medicina!”

„Și ce vei face, Cătălina?”, a întrebat-o profesorul de matematică din liceu, după ce l-a impresionat cu o demonstrație care a umplut toată tabla. „Voi face Medicina!”, i-a răspuns hotărât Cătălina. Acela a fost momentul în care a verbalizat ceea ce știa că va face încă din copilărie. Nu avea pe nimeni medic în familie, nici cunoștințe cu această profesie, dar și-a dorit dintotdeauna să fie doctor și nu se vedea făcând altceva.

„De multe ori, mă gândesc la una dintre bunicile mele, cea care m-a iubit foarte mult și care s-a pierdut când eu aveam 5 ani. Atunci probabil că s-a născut dorința mea de a salva pe cineva, de a lupta pentru el, de a lupta pentru viața cuiva drag”, își amintește dr. Iordan.

Pentru admiterea la Facultatea de Medicină din București s-a pregătit singură, fără meditații, iar la examen nu a avut emoții. A început cursurile în 1994 și a descoperit, pe rând, mai multe specialități, dar unele anume i-au părut foarte interesante. „Am cochetat permanent cu chirurgia, ginecologia, cu pediatria și cu terapia intensivă. Neonatologia se află la intersecția fericită a specialităților pe care eu îmi propuneam să le urmez. Le unește pe toate și cred că am făcut alegerea ideală”, spune dr. Cătălina Iordan.

Stagiul de rezidențiat l-a urmat în Spitalul Clinic Prof. Dr. Panait Sîrbu, cunoscut și ca Maternitatea Giulești, una dintre cele mai frumoase școli de obstetrică și neonatologie, cum o numește. „Mă mândresc că am urmat acolo primii ani. M-am îndrăgostit de locul acela și mult timp mi-am dorit să rămân acolo”, își amintește medicul neonatolog.

Geneva, o experiență de suflet

Provocarea cea mare a venit în ultimul an de rezidențiat, în 2008, când a fost invitată să profeseze pentru două semestre în Maternitatea din Geneva. A fost un loc special, în care a lucrat cot la cot cu specialiști de top din domeniul neonatologiei. „Acolo a rămas o parte din sufletul meu. Mă emoționez ori de câte ori îmi amintesc această experiență. Am lucrat alături de specialiști care au construit toată partea de teorie, de terapie intensivă și ventilație neonatală. Să fii coleg cu asemenea «zei» al neonatologiei este o amprentă pe care nu o poți dezlipi de tine”, povestește dr. Cătălina Iordan.

Dincolo de profesionalismul desăvârșit, au impresionat-o la ei și modul de relaționare cu ceilalți. Medici experimentați sau tineri rezidenți, asistenți de neonatologie și terapie intensivă, cu toții formau o echipă, fără diferențe. „Sunt foarte, foarte aplecați către pacient, către copil, dar și către echipă, iar aceasta era o atitudine diferită de ceea ce se întâmpla în România la vremea aceea. Acum, lucrurile au început să evolueze. Au venit generațiile noi de medici, care au adus un suflu nou și un alt mod de abordare. Și cei din generația mai veche încep să devină deschiși, să-și împartă experiența și să se coboare permanent la nivelul celor care încep, astfel încât să le ofere curaj și să-i împingă înainte”, mai spune medicul neonatolog.

„Copilul meu salvat”

Din prima săptămână de la revenirea în țară, a ales să lucreze în Spitalul Regina Maria Băneasa, unde a găsit o echipă la fel de frumoasă și deschisă precum cea din care a avut privilegiul să facă parte la Geneva. Împreună, ajutați de terapii noi și tehnologii avansate, au tratat cazuri complexe, de prematuritate extremă sau de malformații care păreau fără niciun fel de soluție terapeutică. Printre aceste cazuri a fost și Horia, un prematur foarte, foarte mic pe care l-au salvat cu toții cu mari eforturi, după luni de zile.

Horia a stat internat în spital aproape 4 luni. „Îmi amintesc că era în una dintre zilele cele mai proaste ale lui la terapie intensivă, nu știam dacă o să treacă de la un minut la altul, când tatăl a venit la noi cu mărțișoare. Era 1 martie, eram de gardă și, în timp ce tatăl voia să ne ofere mărțișoare, eu mă gândeam dacă pot să-i ofer un minut mai bun. Am fost atât de încărcată de dificultatea cazului și de momentul acesta pe care doream să-l trecem cu bine, încât i-am spus tatălui: «Îmi doresc să vină Horia să ne aducă mărțișoare!» Și Horia a venit apoi ani de zile să ne aducă mărțișoare”, își amintește dr. Cătălina Iordan.

Fericirea noastră este nemăsurată când salvăm un copil. O trăiești tu cu tine, tu cu echipa ta. Ne amintim de multe ori de copii și vorbim între noi despre „copilul meu salvat”, „copilul lui Cristian Palade” sau al altui coleg. Ni-i „împărțim”, iar de sărbători sau de fiecare dată când fac progrese, share-uim informațiile despre ei pe grupul nostru și ne bucurăm cu toții de ei. Succesul celui de lângă mine este succesul nostru, al tuturor.

Dr. Cătălina Iordan, medic primar neonatolog, cu competențe în ecografie, la Spitalul Băneasa din București

Cel mai special moment din carieră

Sunt multe cazuri care i-au rămas în suflet, dar de unul dintre ele, în mod deosebit, o leagă foarte multe sentimente. În 2003, când l-a adus pe lume pe Cedric, fiul său cel mare, a cunoscut în spital o mamă care a născut un copil oprit din evoluție. „A fost o situație dramatică, pentru că dânsa năștea un copil fără viață în același timp cu alte cinci mame care aduceam pe lume copii vii. Dumneai făcea eforturile de travaliu și tot chinul acela de naștere în paralel cu această încărcătură psihologică, emoțională cauzată de alinierea cu noi”, își amintește dr. Iordan.

Mulți ani mai târziu, drumurile li s-au intersectat din nou, de această dată la Spitalul Băneasa. Una dintre ele era viitoare mamă, iar cealaltă - medicul său neonatolog. Dr. Iordan a asistat-o la naștere, dar fetița suferea de o afecțiune metabolică ce necesita tratament. „Am avut posibilitatea de a face ceva, de a o ajuta și de a o salva. Când ne-am reîntâlnit, a fost unul dintre cele mai speciale momente din cariera mea. M-a întrebat ce face băiețelul meu, ne-am îmbrățișat și am plâns pentru că ne-am reîntâlnit în acest cerc al sorții, nu știu cum altfel să-l numesc. Care erau șansele să ne reîntâlnim când dumneai năștea un alt copil și să fiu eu neonatologul lui? Apoi, care erau șansele ca acest copil să aibă o problemă și eu să-l pot salva? Este ca o situație pe care ți-o dorești și nu ți-o dorești. Mă bucur că am salvat-o, dar, în același timp, îmi pare rău pentru suferința sa”, spune medicul.

Fetița, pe nume Maria Petra, are 10 ani acum. „Am păstrat legătura, îmi trimite periodic fotografii cu ea. Este o fetiță puternică și foarte inteligentă”, povestește cu emoție dr. Cătălina Iordan.

„Ce aș simți dacă ar fi copilul meu?”

Ca neonatolog, trebuie să fii nu doar profesionist, dar și un bun psiholog pentru părinți, fiindcă trebuie să-i atragi și pe ei în echipa care îngrijește nou-născutul, să-i ajuți să înțeleagă situația, să le gestionezi emoțiile și să-i încurajezi. „Trebuie să ne gândim mereu: «Ce aș simți dacă ar fi copilul meu? Ce aș face în locul lor?» Asta te ajută și să lupți, și să te pui în situația acelui părinte pentru a-l susține cât mai bine”, crede dr. Cătălina Iordan.

Când ești și medic, și mamă, trăiești alături de paciente toate stările prin care trec: emoțiile de la naștere, grija pentru bebeluș, oboseala, stresul. „Trăindu-le pe toate ca mamă, poți să le înțelegi și să le replici de fiecare dată în relația ta cu mamele nou-născuților pe care-i îngrijești. Sentimentul este uneori atât de intim legat de relația cu ei, încât ai senzația fizică de disconfort sau de durere când ele se recuperează sau când alăptează. Experiențele care te-au marcat și pe tine te fac să înțelegi foarte bine ce simt ele în acele momente”, spune dr. Iordan.

„Când ții un bebeluș în brațe, ca profesionist, sentimentul este să-i construiești un zid de apărare. Te gândești să-l protejezi, îl privești ca pe un obiect foarte prețios, pe care vrei să-l cunoști foarte bine și pe care vrei să-l salvezi. Trăirile tale de mamă nu pot să nu se amestece cu ale profesionistului”.

Dr. Cătălina Iordan, medic primar neonatolog, cu competențe în ecografie, la Spitalul Regina Maria Băneasa din București

Aceeași dorință de protecție o are și în relația cu cei doi copii ai săi: Cedric, care a aniversat majoratul în acest an, și Sonia, care a venit pe lume cu 10 ani mai târziu decât fratele ei. Doi copii, două experiențe cu totul diferite încă de la naștere, ne-a povestit dr. Iordan. Pe Cedric l-a născut natural, într-un spital public. Pentru Sonia, a fost nevoie de cezariană și a ales, firește, spitalul în care lucrează. Când a venit pe lume Cedric, dr. Iordan nu avea prea multă experiență, dar băiatul a ajutat-o. „El a fost extrem de echilibrat și este în continuare un tânăr adorabil, echilibrat, inteligent și profund. De mic a fost așa, de nou-născut. Deși eram tineri, deși lucrurile erau mult, mult mai grele și nu aveam nimic ca și resurse, creșterea lui a mers ușor. Mă gândeam, când a împlinit 18 ani, că este un copil care nu ne-a supărat niciodată”, spune medicul neonatolog.

„Instinctele sunt corecte și ne ajută foarte mult”

Cu Cedric și-a ascultat foarte mult instinctele, ceea ce le recomandă și celorlalte mame. În ultimii ani, mamele se informează foarte mult cu privire la naștere și la îngrijirea copilului, dar lucrul acesta aduce și un dezavantaj: le blochează gesturile pe care în mod firesc le-ar face foarte ușor. „Alăptarea, de exemplu, poate fi complicată conform tuturor informațiilor pe care ele le adună. Eu sfătuiesc mamele doar să ia copilul în brațe, să-l îmbrățișeze, să și-l apropie de ele. Copilul o va ajuta. După naștere, ele sunt deja încărcate de informații și nu se lasă ghidate, conduse de propriile gesturi și sentimente. Când devenim părinți, se activează în noi ceva, instinctiv. Instinctele noastre sunt foarte corecte și ne ajută foarte mult, dar le blocăm de multe ori cu multe informații. Dacă nu reușim să ne detașăm și să ne implicăm doar în relația cu copilul, lucrurile se blochează sau evoluează foarte greu”, crede medicul neonatolog.

„Părinții care nu au foarte mult timp să se informeze acționează foarte rapid și foarte corect, exact așa cum ar trebui. Ei știu să facă anumite gesturi, fiindcă sunt înmagazinate în noi. Ele se complică atunci când problemele nu sunt atât de acute și au timp să citească. Informațiile sunt discordante și, de multe ori, cei care le emit nu sunt cei care lucrează zi de zi cu copiii și cei care-i cunosc”.

Dr. Cătălina Iordan, medic primar neonatolog, cu competențe în ecografie, la Spitalul Regina Maria Băneasa din București

Experiența cu Sonia a fost mult diferită de a băiatului. Era deja neonatolog cu experiență când a adus-o pe lume, dar a descoperit împreună cu ea că personalitatea copilului poate schimba toate regulile de creștere. „Un nou-născut are deja personalitatea conturată, cred eu, iar ea se manifestă încă de la început. Unii copii, așa cum este Sonia, au o personalitate puternică, ceea ce poate fi foarte solicitant pentru părinți. Când am născut-o, îl aveam deja pe Cedric, munceam, eram foarte activă, mă informam mult și experiența cu ea a fost mai grea. De aceea, le spun mamelor: «Acestea sunt soluțiile de colici, acestea sunt soluțiile de a liniști un copil, dar, în final, trebuie să știți că mulți copii au propria lor personalitate»”, spune dr. Iordan.

Sonia, spre deosebire de Cedric, cere multă atenție, multă implicare în relația cu ea și nu se sfiește să o ceară. „Îmi spune ca la școală, cum le spune doamna: «Mami, nu ești atentă! Mami, nu mai ești atentă la mine acum!» De multe ori, eu sunt foarte obosită și, evident, nu mai sunt atentă când mă joc cu ea. În dorința de a mă avea cât mai mult în preajmă, își exprimă sentimentele. Îmi spune că ar vrea să stau mai mult cu ea. Abia de curând a început să înțeleagă că acord acel timp unor copii care au mai multă nevoie de mine, mai mult decât de o mamă, ci de un medic. Până am ajuns aici, avea tot timpul în minte faptul că iubirea mea se duce la spital, către alți copii, odată cu timpul meu. Nu-i este ușor, dar a început să accepte că este o situație specială”, povestește dr Cătălina Iordan.

„Din păcate sau din fericire sau ambele, aducem cu noi acasă multe dintre cazurile de la spital. Nu putem să tragem linie și să spunem că am terminat când am ieșit pe ușa spitalului”.

Dr. Cătălina Iordan, medic primar neonatolog, cu competențe în ecografie, la Spitalul Regina Maria Băneasa din București

Să fii neonatolog și să nu te implici sufletește este imposibil, mai spune medicul Cătălina Iordan. Se întâmplă de multe ori să aducă și acasă problemele de la spital. Din păcate, aduce mai mult problemele decât momentele fericite, fiindcă acestea o frământă. „Continuăm să rezolvăm acasă cazurile dificile, fiindcă nu putem să ne decuplăm total. Reiau ce am făcut la spital, mă gândesc dacă a fost corect, planific ce voi face. Și eu, și colegii noștri căutăm soluții, continuăm acasă formarea noastră profesională participând la conferințe și congrese sau ne perfecționăm în alte domenii, ca ultrasonografie, cum am făcut eu în ultimii ani. Sunt metode prin care noi încercăm să contribuim cât mai mult la cazurile pe care le gestionăm. Ne dorim ca ele să se soluționeze cu bine și acum, când avem acces mai ușor la informație și la tot ceea ce se întâmplă în lume, ne dorim ca noile terapii să ajute și copiii noștri”, spune medicul neonatolog. Copiii s-au obișnuit cu situația și o privesc ca pe un mod de viață.

Pe lângă cazurile grele pe care le aduce acasă, mai sunt și telefoanele primite de la părinți care au nevoie de un sfat medical sau de la cei cu care a legat relații frumoase. „Păstrăm legătura cu copiii, cu familiile prin mesaje și fotografii din diferite etape ale vieții lor: când împlinesc un an, doi ani, când încep să vorbească sau când iau premii. Îmi aduc aminte de un băiețel pe care l-am salvat și l-am reîntâlnit din întâmplare după o vreme. Ieșeam cu Cedric dintr-un magazin când l-am văzut și mama lui i-a spus băiețelului meu: «Să ții minte, dumneai este a doua mamă a fiului meu, cea care mi l-a dăruit pe fiul meu». Cedric avea în jur de 10 ani, era poate prea mic la vremea aceea ca să înțeleagă însemnătatea vorbelor sale, dar sunt momente pe care eu nu am cum să le uit”, își amintește cu emoție dr. Iordan.

Prima întâlnire dintre mamă și bebeluș, un schimb de energie și iubire

Chiar dacă a asistat sute de nașteri până acum, o copleșesc în continuare emoțiile primei întâlniri a mamelor cu bebelușii lor. „Nu o dată ne surprindem zâmbind cu ele. Este un schimb de energie și de iubire între mamă și copil pe care rar îl întâlnești în viață. Cum altfel putem explica de ce bebelușul plânge pe masa neonatologului, dar tace când se apropie de mamă? Evident, este un schimb de emoții pe care noi putem să-l traducem: el tace ca să-și audă mama. Apoi, mama îi vorbește și el plânge, ea vorbește și el plânge, ca într-un dialog. Este emoționant și noi, ca neonatologi, avem bucuria de a retrăi aceste sentimente de atâtea ori!”

La fel de emoționantă este și prima întâlnire a taților cu bebelușii lor. „Tații au de multe ori emoții puternice când își văd copilașul pentru prima dată. Mă surprind și acum efectiv lăcrimând odată cu ei. Sunt situații în care părinții au așteptat copilul după multe sarcini pierdute și experiențe nefericite. Bucuria lor este atât de mare când își primesc bebelușul în brațe, încât nu te pot lăsa fără reacție”, mai spune emoționată dr. Cătălina Iordan.

Articolul face parte din campania ”Portret de neonatolog” si a fost documentat si realizat de totuldespremame.ro.

Când știi că un bebeluș avea 800 de grame la naștere și a plecat acasă bine, sănătos, nu poți avea o satisfacție mai mare ca medic neonatolog și ca om, înainte de toate. „Când bebelușul de 800 de grame revine peste un an și bate palma cu mine, îmi face mare plăcere să-l revăd”, spune dr. Ionuț Mihoci.

-„Tati, pleci la bebe mici?”, îl întreabă Anastasia când îl vede că-și pune rucsacul în spate.
-„Da, tati, plec la bebe mici”, îi răspunde tatăl.
-„Dar sunt bolnăviori?”, continuă dialogul fetița de 5 ani.
-„Da, unii sunt bolnăviori”, îi confirmă.
-„Dar îi faci bine, nu?”
-„Da, fac tot ce pot să îi facem bine pe toți!”

Anastasia este foarte sigură acum că vrea să se facă „docoriță” când va fi mare - „docoriță” de copii, neapărat, așa cum este și tatăl ei, medicul Ionuț Mihoci. Zi de zi, dr. Mihoci intră în secția de neonatologie a Spitalului Regina Maria Băneasa având în minte promisiunea făcută acasă: îi va face bine pe toți „bebe mici”.

Despre luptele câștigate cu bebelușii care nu au început viața cu dreptul nu povestește niciodată la singular. „Meritul nu este doar al meu. Noi vorbim despre cazuri ale noastre, rezolvate de un singur medic, pentru că suntem o echipă aici. Noi așa suntem, acesta este spiritul echipei. Facem echipă și cu ginecologii, și cu specialiștii ATI și cu toți ceilalți care se implică pe lângă nou-născuți”, spune dr. Ionuț Mihoci.

Când au un caz complicat, un nou-născut cu probleme complexe, se adună cu toții în camera de gardă și discută despre el. Că sunt mai mici sau mai mari ca experiență ori ca vârstă, fiecare vine cu idei și cu păreri. „Chiar dacă vorbim despre medici cu multă experiență, precum doctorița Dana Zaciu sau Mihaela Scheiner, părerile noastre contează și chiar colaborăm foarte mult. Suntem cu toții tineri și ne permitem să ne consultăm oricând”, povestește medicul.

„Mai știi câte emoții mi-ai dat tu mie?”

Despre Mathias, un băiețel cu păr cârlionțat care are 3 ani acum, își amintește cu mult drag. Nu a fost cel mai complicat caz pe care l-a avut, dar cele câteva săptămâni în care l-a îngrijit la terapie intensivă l-au apropiat de băiețel și de părinții lui. Mathias s-a născut prematur, la 31 de săptămâni, și a avut nevoie de multe îngrijiri medicale, dar a depășit toate problemele cu ajutorul medicului său. În anii care au urmat, au ținut legătura și au rămas în relații foarte bune. „Înainte de pandemie, mă vizita la spital, dar acum nu mai are acces. Părinții lui îmi trimit acum poze și așa pot să-l mai văd pe prietenul meu”, povestește dr. Mihoci.

Mathias nu era singurul „prematurel” care îl vizita înainte de pandemia de coronavirus. „Prematurei” sau „prietenii mei” - așa își alintă bebelușii născuți înainte de termen pe care îi păzește săptămâni sau chiar luni în șir la terapie intensivă. Cam o dată pe lună avea câte o vizită-surpriză de la micii pacienți pe care i-a externat sănătoși din spital.

Tot înainte de pandemie, Spitalul Băneasa organiza în fiecare an o întâlnire între echipa de la „neonat”, cum îi spun medicii, și prematurii pe care i-a salvat. „Se întâmplă des să păzești câte o noapte întreagă un copil care se decompensează, să stai în alertă, gata să intervii în orice moment. La această adunare îi revăd pe unii dintre prietenii mei. Merg la câte unul și îi spun: «Mai știi câte emoții mi-ai dat tu mie, cât de mult m-ai îngrijorat?» Evident că săracul copil nu te știe și se uită ciudat la tine (râde). Episoadele acestea noi nu le uităm”, povestește dr. Ionuț Mihoci.

„Toate cazurile din terapie intensivă te marchează”

În terapie intensivă, nu există un caz mai grav decât altul. Te marchează toate dacă ai suflet și empatizezi cu copiii. „Nu cred că un caz este mai impresionant decât altul. Fiecare are problemele lui, fiecare suferă în felul lui și empatizez cu fiecare dintre ei. Pentru fiecare bebeluș sunt empatic, chiar dacă are doar un eritem alergic. Am trăit și lucruri rele, care m-au marcat, dar încerc să mi le aduc aminte doar pe cele bune, care mă ajută să merg mai departe”, mărturisește medicul neonatolog.

„Cred foarte mult că există Cineva acolo, Sus, care ne veghează ca să putem să tratăm copiii și să-i ajutăm în viața asta pe care unii nu au început-o chiar cu dreptul”.

Dr. Ionuț Mihoci, medic specialist neonatolog, Spitalul Regina Maria Băneasa

De empatie trebuie să dea dovadă și cu părinții bebelușilor, iar lucrul acesta este o provocare de multe ori. Relația cu părinții se creează mult mai greu decât cea cu bebelușii, pentru că „au impresia uneori că din cauza noastră li se întâmplă probleme cu copilul. Această relație este dificil de stabilit la început, dar ea se construiește treptat, din momentul în care încep să înțeleagă ce problemă are bebelușul și când ne văd că ne zbatem să-l salvăm”, spune dr. Mihoci.

Să dai părinților vestea că bebelușul lor nu a pășit cu dreptul în viață este încă unul dintre lucrurile dificile care cad în sarcina medicului neonatolog. Apoi, să le explici ce suferință are nou-născutul este încă o provocare. „Când sunt probleme mai grave, încerc să le explic părinților cât mai pe înțelesul lor. Experiența anilor anteriori m-a învățat că termenii medicali pot fi greu de înțeles într-o situație de criză. Să le explici termeni medicali precum detresă respiratorie poate fi dificil. Mereu încerc să fac asocieri între copii și adulți, între organismul lor și al nostru, pentru ca părinții să înțeleagă cât mai bine situația în care se află nou-născutul”, povestește dr. Ionuț Mihoci.

“Copii care fac toată ziua scandal? [...] Sună interesant.”

Cea mai importantă calitate umană a unui neonatolog este să-i iubească pe cei mici. Doar astfel poate să empatizeze cu ei. „Dacă nu le înțelegi suferința și nu ești gata să lupți pentru ei, indiferent de suferința pe care o au, nu cred că poți răzbate”, crede dr. Mihoci. Copiii i-au plăcut dintotdeauna. În facultate, a avut mereu în gând să aleagă o specialitate care să implice copii. Inițial, a vrut pediatrie, dar stagiul parcurs în facultate nu l-a convins că este ceea ce își dorește.

O colegă de an care a ales neonatologie la rezidențiat l-a convins că neonatologia i se potrivește perfect. „«Uite, neonatologia este cu copii mici și ție dintotdeauna ți-au plăcut cei mici. Cred că ar fi o treabă bună să vii și tu în echipă», mi-a spus atunci colega. Mai întâi, am întrebat-o ce face un neonatolog, pentru că nu știam foarte multe. Mi-a spus că trebuie să preia nou-născuții de la sala de nașteri. Când am auzit, am întrebat-o: «Copii care fac toată ziua scandal?», «Da!», mi-a răspuns. «Sună interesant. Hai să vedem!» Până la urmă, alegeam și pediatria dacă nu găseam o altă specializare cu copii. Nu mi-a plăcut chirurgia pediatrică, de exemplu. Nu cred că aș fi putut să-i tai atunci. Acum e altceva, privesc altfel lucrurile. Dacă e nevoie să le fac o procedură, o fac fără să stau pe gânduri, ca să-i salvez”, își amintește medicul neonatolog.

Prima gardă, primele emoții

Neonatologia i-a plăcut atât de mult, încât a avut curajul să facă prima gardă de linia a doua chiar din anul I de rezidențiat, și nu oriunde, ci într-o maternitate foarte mare din București, care gestionează cazuri dintre cele mai complicate. O performanță pentru un rezident în primul an, în condițiile în care cei mai mulți studenți la Medicină fac abia din anii III-IV gărzi de linia a doua.

De prima gardă pe neonatologie își va aminti toată viața. Se întâmpla pe 24 decembrie, la Maternitatea Giulești, unde sunt îngrijiți și prematuri foarte mici. „A fost foarte stresantă garda aceea, dar, în același timp, o experiență care m-a încurajat pentru viitor. Am reușit să fac aceste gărzi pentru că cineva mi-a acordat încredere, dar trebuie să mai ai și ceva încredere în tine și curaj. Aveam și linia 1 de gardă, dar te lăsau să te dai cu capul de pereți și abia după veneau și îți explicau că trebuia doar să apeși pe un buton, adică nu trebuia să mori de inimă rea. Îmi aduc aminte că tresăream la fiecare bipuit de monitor, de ventilator și de orice. Aveam «grupa mică» în grijă, care includea vreo patru pitici de 800-900 de grame, dar și «grupa mare»,- copii care depășeau 1,2 kilograme. Având «compania» aceasta foarte interesantă, eram cu ochii lipiți de ușa secției. Săracele asistente, cred că le-am stresat toată noaptea”, povestește amuzat acum dr. Ionuț Mihoci.

Tot pe 24 decembrie, dar trei ani mai târziu, a început și colaborarea cu Spitalul Băneasa. După rezidențiat, a mai rămas o perioadă la Maternitatea Giulești, ca medic specialist, dar a ales apoi să lucreze în sistemul privat, într-o echipă tânără și foarte unită. Provocările au continuat și aici, fiindcă maternitatea privată gestionează și ea cazuri dintre cele mai complexe. Sărbătorile aici sunt rareori liniștite. Pe 1 ianuarie 2019, anul a început în forță pentru doctorul Mihoci, cu o gardă în care a trebuit să reanimeze 5 copii în același timp. Erau cu toții internați la terapie intensivă când starea li s-a agravat simultan și aveau nevoie de mai mulți medici. „A trebuit să chem de acasă mai mulți colegi, dimineața devreme. Ne-au luat din pat, cum spunem noi. Nu aveam mâini să putem să-i reanimăm pe toți. Am fost 5 medici în total și tot atâtea asistente, dar i-am salvat pe toți”, își amintește dr. Mihoci.

„Am contribuit la creșterea fiicei mai mult prin telefon”

Bebelușii din terapie intensivă au o evoluție foarte imprevizibilă, iar Sărbătorile sunt ca orice alte zile normale de muncă pentru echipa de neonat. Se întâmplă uneori să aibă liniște de Crăciun și să aibă timp să mănânce împreună, dar se întâmplă mai des să apară urgențe și să-l „rateze” pe Moșul.

„Nu prea ținem cont că sunt Sărbătorile. Au fost ani în care am avut gardă și de Crăciun, și de Revelion, și de Paște, și de 1 Mai. Nu am ratat absolut nimic. Am avut gărzi în care am chemat colegi de acasă. Și eu am fost chemat la nevoie, mai ales că locuiesc aproape de spital și ajung repede. Noi suntem on call permanent, chiar dacă suntem după o gardă. Când colegii au nevoie, venim. Așa facem toți. Știm unde locuiește fiecare și în câte minute ar putea să ajungă la spital. Eu stau la 10 minute de spital și sunt al doilea disponibil ca distanță”, spune medicul neonatolog.

Anastasia s-a obișnuit cu lipsa tatălui de acasă chiar și în zilele importante, cum este Crăciunul. „Probabil că, fiind mică, nu realizează încă foarte tare. Când vine Moșul, știe că tati nu îl prinde. Nu că l-ar fi prins în anii trecuți!”, completează dr. Mihoci. Absența tatălui a fost un stil de viață pentru Anastasia, iar comunicarea prin telefon este obișnuință pentru ea. Știe că, atunci când este de gardă, tatăl ei se duce la „bebe mici”, dar nu-i reproșează că petrece mai puțin timp cu ea.

„Am contribuit la creșterea ei mai mult prin telefon sau după gărzi. Prima dată am luat-o pe secție la un an și câteva luni. Îi plac foarte mult copiii și poate că datorită acestui lucru nu este geloasă pe bebeluși.  Acum, când mă sună și știe că sunt de gardă, mă întreabă dacă am timp. Eu deja știu ce urmează: vrea să-i arăt copiii din secție. Dacă am timp, îi arăt unul, de obicei pe primul de la ușă și fug în sală, la treabă. Este fascinată de ei. Îi arăt și fotografii cu bebeluși primite pe telefon. De Paște și de Crăciun facem ședințe foto la spital cu toți copiii din secție și este fascinată de cât de mulți copii am în grijă”, mai povestește medicul neonatolog.

Cea mai mare recompensă ca medic neonatolog

În ultimele luni, aproape că nu a avut gardă fără cel puțin 20 de nașteri. Au fost gărzi în care abia dacă a reușit să bea un pahar cu apă și în fiecare zi a avut câte un caz care l-a marcat.

„Au fost copii care nu păreau că au vreo șansă de viață, dar nu ne-am lăsat. Ne-am zbătut și am muncit cu ei până i-am salvat. Cred că toți avem cea mai mare satisfacție când îi vezi că sunt foarte prăbușiți, dar tragi cu ei, lupți cu ei multe ore de gardă, multe săptămâni sau chiar luni. Când le dai părinților copilul pe care și l-au dorit de atâta timp și îl vezi că pleacă acasă într-o scoică… asta este cea mai mare satisfacție. Când le pui părinților copilul în brațe și le spui că pot să plece acasă, toată lumea șterge cu buretele ce a fost și pleacă fericită acasă. Pentru mine, asta este cea mai mare recompensă ca medic neonatolog”, conchide dr. Ionuț Mihoci.

Articolul face parte din campania ”Portret de neonatolog” si a fost documentat si realizat de totuldespremame.ro.

Venirea pe lume a unui bebeluș aduce multă emoție bună, pozitivă, bucurie și frumusețe, dar se întâmplă uneori să aducă și experiențe mai puțin plăcute. Copiii care se nasc cu diferite complicații, copiii prematuri sunt cei care au cea mai mare nevoie de medicii neonatologi. „Să trimiți acasă cu bine un copil cu probleme la naștere este adevărata provocare pentru noi. Din fericire, nou-născuții sunt cu adevărat speciali. Deși îi vezi mititei cât o palmă și foarte fragili, sunt de departe mai puternici decât noi, adulții”, crede medicul neonatolog Mihaela Apostoae.

Când petreci aproape toată copilăria în spital, să devii „doctor de copii” nu poate fi decât o alegere firească. Pentru dr. Mihaela Apostoae, medic specialist neonatolog la Spitalul Băneasa Regina Maria, medicina a fost lucrul pe care a știut dintotdeauna că vrea să-l facă. Operațiile ortopedice prin care chia rea a trecut în copilărie au fost atât de multe, încât le-a pierdut șirul. Au fost 10-11 în total, cu internări lungi în spital, pentru recuperare. „Am avut o luxație congenitală de șold bilaterală care a fost descoperită mai târziu, nu imediat după naștere, motiv pentru care a fost foarte greu de corectat. Pe partea dreaptă s-a corectat după prima intervenție, dar pe stânga, lucrurile s-au tot complicat. Au fost și infecții, și multe intervenții”, povestește medicul neonatolog.

Spitalul i-a fost prima casă

Pe la 6-7 luni, părinții și-au dat seama că nu are o postură corespunzătoare, că nu stătea bine în fund și nu făceam lucrurile pe care le făcea la aceeași vârstă sora mai mare. Fiind din Câmpina, au dus-o inițial la Spitalul de Ortopedie din Azuga, dar au ajuns, în cele din urmă, la București, la Spitalul Universitar. În prima parte a copilăriei, acest spital i-a fost nu a doua, ci prima casă. A început intervențiile chirurgicale la 6-7 luni și le-a continuat până la vârsta de 8 ani. Cea mai lungă internare continuă în spital a fost de un an, timp în care a făcut trei operații, fiecare cu o perioadă de recuperare medicală.

„Spitalul era ceea ce cunoșteam. Era un mediu care mie îmi plăcea foarte tare, eram familiarizată cu el și nu mi se părea așa de rău cum îl văd pacienții. La un moment dat, eram un fel de mascotă a medicilor de acolo, care mă știau bine de tot și mă alintau destul de mult. În perioadele de recuperare dintre intervenții, făceam kinetoterapie și trebuia să mă mișc destul de mult prin spital. Medicii mă luau chiar la vizita medicală. Nu știu dacă acum se mai practică lucrul acesta, dar chiar am fost alintată acolo. Îmi amintesc că, dimineața, mergeam în cabinetul doamnelor asistente și-mi dădeau să mă joc de-a doctorul, mă prefăceam că fac injecții. La vizite, rezidenții mă învățau termeni medicali și mie mi se părea wow”, povestește dr. Apostoae (37 de ani).

„Am știut dintotdeauna că o să fac medicină și că o să am grijă de copii. A fost decizia pe care am luat-o de mică și nu s-a pus niciodată problema altei opțiuni. Nu m-am gândit dacă îmi doresc altceva”.

Dr. Mihaela Apostoae, medic specialist neonatolog, Spitalul Băneasa Regina Maria

Atât de mult se familiarizase cu mediul de spital, încât îi era mai greu să se adapteze acasă, între internări. „Când ieșeam la joacă, afară, părinții mei erau disperați să nu alerg, să nu mă lovesc, să am grijă să nu mă lovească alți copii. Îmi era greu să înțeleg ce am voie să fac, ce jocuri pot să încerc și pe care nu. Îmi era mai greu decât la spital”, își amintește medicul.

Dr. Mihaela Apostoae a fost primul copil care a făcut intervenție de alungire a membrelor în țara noastră. „Se întâmpla prin 1992 și îmi amintesc că aveam un loc al meu la panou, cu nume și detalii despre intervenție. Profesorul Mihai Nicolescu m-a operat”, povestește medicul. Aceasta a fost ultima intervenție prin care a trecut, la vârsta de 8 ani.

Pediatria a fost prima opțiune

Copil fiind, nu știa atunci ce înseamnă, mai exact, să fii „doctor de copii” și cât de multe specialități pediatrice sunt. Nu știa, desigur, nici despre neonatologie. A aflat ceva mai multe în anii de facultate. A ales Universitatea de Medicină și Farmacie din Craiova, deși nu fusese niciodată în acest oraș și nu cunoștea pe nimeni acolo. „A fost o alegere spontană, dar s-a dovedit a fi bună. Prima dată am fost în Craiova odată cu înscrierea la examenul de admitere”, își amintește acum amuzată.

În facultate, a făcut cunoștință mai întâi cu pediatria. A tentat-o apoi chirurgia pediatrică. I-a părut atunci o specialitate care-i va aduce experiențe mai intense și în care se va putea implica mai mult, dar avea un mare inconvenient: suprasolicitarea fizică. „Având probleme întreaga copilărie, m-am gândit că îmi va fi greu să susțin fizic gărzile și intervențiile cu ore întregi de stat în picioare. Mă gândeam că, la un moment dat, se poate să fiu depășită fizic”, povestește dr. Apostoae.

Pentru alte specialități, cum sunt neurologia pediatrică și oncologia pediatrică, nu se simțea pregătită emoțional. „Deși înțeleg cât de important e să îți placă copiii și să lupți pentru ei, nu aș fi suportat emoțional. Mi-a rămas în minte pediatria, deși nu eram 100% împăcată cu alegerea, pentru că mă atrăgea mult adrenalina din chirurgia pediatrică. Pediatria este foarte grea și extrem de complexă, dar mi se pare că nu ai oportunitatea să tratezi singur copilul, cu excepția bolilor acute infecțioase. În multe cazuri, ai nevoie și de alți specialiști: chirurg, cardiolog, ș.a.m.d.”, crede medicul neonatolog.

Despre neonatologie nu a aflat prea multe în facultate. Modulul de neonatologie din facultate era de aproximativ o lună și includea doar noțiuni teoretice. „Ni s-a predat, am susținut examen, dar nu am avut contact cu nou-născuții și este de înțeles. Nu te apuci să bagi o grupă întreagă de studenți peste bebeluși și în secția de terapie intensivă neonatală. După ce te plimbi prin tot spitalul, pe toate secțiile, prin toți microbii, mi se pare că trebuie o atenție și o educație specială. Ar fi trebuit să ne țină un curs de vreo două săptămâni numai despre cum trebuie să te comporți într-o secție de neonatologie înainte să poți intra”, spune dr. Apostoae.

„În facultate, nu înțelegeam cât de multe poate face un neonatolog”

Dintre cele trei specialități care au rămas ca opțiuni, cea mai apropiată i-a părut atunci pediatria. Nu era la fel de solicitantă fizic precum chirurgia pediatrică, iar neonatologia era încă un mister. „Nu înțelegeam cât de multe poate face un neonatolog. Nu am învățat în facultate patologia grea: ce înseamnă efectiv un prematur, ce complicații poate să aibă și cât de greu poate să fie să trimiți acasă cu bine un copil cu probleme la naștere”, își amintește medicul.

Cum a ajuns tocmai neonatolog? Ziua în care și-a ales specialitatea și-o amintește și acum. Avea o notă destul de bună și putea alege fără probleme pediatria, ba chiar și-a anunțat și părinții că aceasta îi va fi opțiunea. „Mi-au strigat numele și, de când am coborât scările din acea aulă, am plecat cu pediatria în minte. Nu știu cum, în fața comisiei am spus: «Neonatologie!». A fost o surpriză și pentru mine. Nu știu când s-a făcut curat în capul meu, cum s-a așezat informația acolo și sub ce formă, dar, când s-a tras linie, așa a ieșit. Nu mi-a părut rău nicio secundă. Orice ar fi fost legat de copii îmi era clar că va fi o alegere bună”, spune dr. Mihaela Apostoae.

„Terapia intensivă neonatală îmi place foarte mult”

Abia în rezidențiat a înțeles că neonatologia înseamnă mult mai mult decât Apgar 10, flori, baloane și magie. „Nu știu ce parte a Universului, ce energie bună sau Cine de Sus a avut grijă de mine, dar mi-am dat seama că a ales ceva care mi se potrivește și care îmi place mult mai mult decât pediatria”, spune medicul.

Mai târziu a descoperit că neonatologia e la fel de solicitantă precum chirurgia pediatrică. Este o specialitate medicală cu gărzi grele, fiindcă nașterea este o urgență medicală și se poate întâmpla oricând. Apoi, neonatologia include și terapia intensivă neonatală, și ea foarte solicitantă. Chiar și așa, „mă văd mai potrivită pe neonat decât pe chirurgie pediatrică”, mărturisește dr. Apostoae, adăugând că terapia intensivă neonatală îi place foarte mult.

Stagiile din facultate le-a făcut într-un spital din Craiova, dar pentru rezidențiat a ales să vină în București. Specializarea în neonatologie durează 5 ani, iar doi dintre ei implică și pediatria. „Doamna profesor Silvia Stoicescu, de la Maternitatea Polizu, ne spunea atunci că, pentru a putea înțelege neonatologia, ar trebui să facem celelalte specializări din curriculum: pediatrie, genetică medicală, chirurgie, imagistică și altele. Ne spunea că trebuie să înțelegi nou-născutul în ansamblu și să ai idee despre tot ce înseamnă investigații și pediatrie. Am făcut pediatria la IOMC «Alfred Russescu» (n.r. - actualul Institut Național pentru Sănătatea Mamei și Copilului «Alessandrescu-Rusescu”), apoi am continuat cu 3 luni de chirurgie la Spitalul de Urgență pentru Copii «Grigore Alexandrescu». Am învățat generalități, nu ai cum să înveți totul atât de repede, dar trebuie să ai cunoștințe din toate, fiindcă toate se leagă de copil și ne ajută pe neonatologie”, explică dr. Apostoae.

Ultimii 3 ani de rezidențiat au fost numai de neonatologie, la Maternitatea Polizu, dar de bebeluși a început să aibă grijă dinainte, de la Spitalul Grigore Alexandrescu. În gărzi, la urgență, „împărțea” copiii cu ceilalți rezidenți și îi alegea întotdeauna pe cei mai mici de 2-3 ani. Îngrijirea copiilor foarte mici era mai apropiată de ceea ce urma să practice după rezidențiat. “Granița dintre neonatologie și pediatrie este fină. De atunci, din pediatrie, îmi plăcea foarte tare să văd bebeluși și chiar de atunci am ales să fac foarte mult terapie intensivă pediatrică”, își amintește medicul neonatolog.

Experiența impresionantă de la Câmpina

Spre bucuria părinților, când a ales neonatologia, a optat și pentru un post la Câmpina, aproape de casă. Imediat după rezidențiat, în 2015, a lucrat un an și 4 luni la Spitalul Municipal Câmpina. Era singurul neonatolog de acolo. Maternitatea era, de fapt, doar un compartiment care nu putea susține cazuri complexe de prematuritate.

Deși a avut toată susținerea spitalului și s-a simțit foarte bine alături de noii colegi, nu se simțea împlinită profesional. „Tot ce am cerut acolo să mi se cumpere, mi s-a cumpărat, doar că nu poți să achiziționezi ventilatoare și să te apuci să faci terapie intensivă neonatală dacă gradul maternității nu îți permite acest lucru. Am adus îmbunătățiri secției și lucrul acesta m-a ținut ocupată o perioadă, dar, când nu am mai avut ce să fac și îmi era foarte dor de copiii mici și de adrenalină, am plecat. Îmi lipseau foarte mult cazurile complexe despre care îmi povesteau colegii mei rămași în București, în spitale mari”, își amintește dr. Apostoae.

Ca să nu piardă contactul cu aceste cazuri care îi lipseau, a început mai întâi să facă gărzi la Spitalul Băneasa. După o vreme, a decis că acesta este spitalul în care vrea să lucreze cu totul.

Experiența de la Câmpina nu a fost lipsită, însă, de provocări. După câțiva ani petrecuți într-o maternitate mare, unde sunt tratați nou-născuți cu probleme complexe, alături de o elită medicală, unde există acces la aparatură performantă, la medicație și la investigații complexe, nu te aștepți să mergi într-un loc care nu are mai nimic dintre aceste lucruri.

„Trecerea de la rezidențiatul în Polizu la Spitalul din Câmpina a fost foarte grea pentru mine. În rezidențiat, am învățat cazuistică grea și am fost susținuți cu tot ceea ce era necesar. Apoi, ajungi într-un spital în care nu ai toată acea aparatură, nu ai acces la toate investigațiile, ba mai mult, majoritatea gravidelor pot fi neinvestigate și nu știi ce s-a întâmplat în sarcină până în momentul nașterii. Mai mult de atât, din acel moment ești singurul specialist, nu ai pe cine întreba și trebuie să iei singur decizii”, povestește medicul neonatolog.

„La Câmpina m-a impresionat tot. Fiecare copil născut, deși aparent era bine, mă făcea să mă întreb dacă nu cumva are ceva, pentru că văzusem până atunci multe cazuri grave și mă gândeam dacă nu cumva copilul aparent sănătos ascunde ceva. Atunci, îl verificam de o mie de ori și nu dormeam bine nopțile”.

Dr. Mihaela Apostoae, medic specialist neonatolog, Spitalul Regina Maria Băneasa

La Spitalul Municipal din Câmpina reușea să reanimeze un nou-născut cu aparatura achiziționată, dar nu îl putea investiga suficient de mult și nici nu îl putea susține mai departe, așa încât singura soluție era transferul către o maternitate cu grad mai mare. „Nu aveam un ventilator pe care să-l ținem până ajungea într-o clinică mare și trebuia să folosim un balon cu mască. Nici personalul medical de acolo nu era pregătit cum erau doamnele asistente de la terapie intensivă din Polizu”, își amintește.

Povestea lui Ștefănuță, copilul imprevizibil

Era singură la Câmpina și „înarmată” doar cu un stetoscop când l-a cunoscut pe Ștefănuță, cum îl alintă acum. Ștefănuță s-a născut dintr-o sarcină gemelară dusă la termen și, la fel ca fratele lui, nu a avut probleme deosebite la naștere. Au primit note bune (n.r. - scor Apgar), dar un suflu sistolic pe care dr. Mihaela Apostoae l-a depistat cu stetoscopul a devenit un motiv de îngrijorare în zilele următoare. „În mod normal, suflul sistolic nu-i mare lucru. Este un zgomot în plus la inimioară care de obicei se estompează după naștere. Pe mine m-a frapat că zgomotul acesta era la fel de intens la distanță de o zi-două de la naștere. Era un altfel de suflu decât unul obișnuit, care nu vine cu ceva grav «la pachet». Clinic, Ștefănuță era foarte bine. După ce auzi un astfel de suflu, trebuie să-i evaluezi cu ce ai funcția cardiacă, și anume cu un pulsoximetru - îi vezi saturațiile de oxigen, tensiunile, îi analizezi bătăile cardiace. Toate erau bune, suflul nu avea o consecință clinică, pe copil, dar, totuși, mie nu îmi plăcea”, își amintește.

I-a povestit mamei îngrijorarea pe care o are și a rugat-o să meargă cu Ștefănuță imediat după externare la o ecografie cardiacă, ecografie pe care nu o putea face acolo, în spital. Ecografia a fost bună, aparent, dar dr. Apostoae a continuat să țină legătura cu mama băiatului o perioadă. După circa două săptămâni, i-a spus că i se pare că Ștefănuț obosește mai ușor când mănâncă, că doarme mai mult decât fratele geamăn și că se învinețește un pic în jurul gurii. Atunci, medicul neonatolog i-a spus să meargă urgent la o altă ecografie. S-a dovedit că Ștefănuță avea o malformație gravă la inimă care nu s-a văzut, probabil, la prima ecografie. Atât de gravă era situația, încât băiatul a fost operat de urgență chiar a doua zi, la Târgu Mureș.

„Ștefănuță este bine acum. A fost o minune și mi-am dat seama încă o dată cât de important este să fii atent ca medic și, poate, să exagerezi în plus, cum am făcut eu. Părea un copil bine clinic, cu o ecografie bună, dar pe care am insistat să-l monitorizez, să refacă ecografia. În mintea mea, au început întrebări legate de ce s-ar fi întâmplat dacă nu aș fi auzit suflul sau dacă mama nu și-ar fi dat seama că e ceva în neregulă cu el. Ca neonatolog, trebuie să fii în alertă nonstop”, spune dr. Mihaela Apostoae.

„Primul lucru pe care eu l-am învățat când am ajuns în neonatologie a fost acela că nou-născutul este imprevizibil. Mi-am dat seama foarte repede că așa este. Se întâmplă des ca un copil să pară bine imediat după naștere, să aibă un scor Apgar mare și apoi să se decompenseze mult mai repede decât o face un copil mare cu probleme”.

Dr. Mihaela Apostoae, medic specialist neonatolog, Spitalul Băneasa Regina Maria

„Vizitele copiilor ne arată că facem bine ceea ce facem”

Ștefănuță este unul dintre copiii cu care a păstrat legătura peste ani. De curând, a împlinit 6 ani și, ca în fiecare an de ziua lui, medicul său neonatolog îi face urări de bine.Ține legătura cu mulți dintre copiii pe care i-a îngrijit la Câmpina, fiindcă „gașca mea de acolo e specială. Ce am trăit acolo este special. Au fost primii mei copii și îi știu pe mulți, vorbesc cu ei și îi văd. Acolo eram și aproape de casă și se întâmplă ca multe dintre mămici să fie cunoștințe, prietene sau să ne știm cumva”, povestește dr. Apostoae.

Albumul de amintiri s-a îmbogățit în anii petrecuți la Spitalul Băneasa odată cu numărul de copii îngrijiți în terapie intensivă. Sunt bebelușii „de cursă lungă”, cum le spune, nou-născuții care stau mult în spital și de care se atașează foarte mult. „Ei sunt copiii care vin mereu să ne salute - de obicei, de zilele lor, când mai fac încă un an. Noi mai avem și o întâlnire anuală a prematurilor, la care îi revedem pe mulți dintre copiii care au fost la noi și asta ne bucură. Ne arată că facem bine ceea ce facem. E imposibil să nu te emoționeze un copiluț care vine și pe care, fiind mare acum și scăpat de probleme, poți să-l smotocești bine”, povestește râzând medicul neonatolog.

„Aici, la Regina Maria, avem multe cazuri dificile, copii prematuri care stau mult la noi. Toți ne impresionează și ne atașăm de ei, ne este drag de ei și ne bucurăm când pleacă acasă bine. Au fost multe cazuri cu probleme, cu multe complicații. Ne bucurăm că, până la urmă, pleacă acasă, dar nu ai cum să nu te atașezi de ei”.

Dr. Mihaela Apostoae, medic specialist neonatolog, Spitalul Regina Maria Băneasa

„Trebuie să fii blând cu copilul și cu părinții în egală măsură”

Privită din exterior, neonatologia pare o specialitate dintre cele mai grele, fiindcă nou-născuții nu își pot exprima în cuvinte suferința. Nu este deloc așa, spune dr. Apostoae. Cu un nou-născut comunică mai bine decât cu un copil mare sau cu un adult. De ce? „Pentru că cei mai mari știu să-și ascundă suferința, ne mint cumva, probabil de frică. Adulții fac la fel. Nu o fac intenționat, poate nu-și dau seama. Nou-născutul nu știe să facă asta. El ne arată unde e problema, doar că trebuie să-i urmărim fiecare gest. Postura lui, de exemplu, ne spune foarte multe. Noi știm că nou-născuții trebuie să stea într-un anume fel. Un nou-născut care are o suferință este mult mai hipoton sau, din contră, hiperton. Culoarea pielii lui este un alt indiciu de suferință - poate să fie mai palid sau cianotic și atunci să ascundă o problemă cardiopulmonară. Grimasele, felul în care plânge - că plânge viguros sau scâncit, că nu are putere să plângă - semnalează o suferință. Ei nu știu să ascundă, ei sunt așa cum sunt. Dacă știi să citești printre semnele acestea ale lor, îți dai seama ce problemă au și de unde vine”, spune medicul neonatolog.

Dincolo de profesionalism, în relația cu micii pacienți din secția de neonatologie trebuie să ai și anumite calități umane, iar una dintre ele este obligatorie: delicatețea. „Orice specialitate medicală ai avea, cred că trebuie să poți să fii delicat cu pacientul. La noi, în neonatologie, această calitate trebuie să fie multiplicată cu 10, pentru că pacienții noștri sunt ei înșiși delicați și nu ai cum să fii altfel decât foarte blând cu ei”, crede dr. Mihaela Apostoae.

Aceeași delicatețe trebuie să se regăsească și în relația cu părinții nou-născutului, pentru că cel mic aduce cu el o mamă și cu un tată speriați și stresați. Ca neonatolog, trebuie să ai răbdare și să vorbești cu ei, să le explici problema pe care o are copilașul lor chiar și de zece ori, dacă e nevoie. Trebuie să fii empatic, să-i poți liniști și să le oferi susținere emoțională. „Am imaginea părinților mei de când eram eu mititică: niște oameni extrem de speriați și de stresați, care nu înțelegeau foarte multe lucruri. Am amintiri cu ei spunând că nu au reușit să vorbească cu doctorul, că doctorul nu a avut timp de ei, că le-a spus doar două vorbe și nu au înțeles nimic. Se duceau acasă speriați și stresați. Nu poți să fii neonatolog și să le spui părinților: «Da, copilul are probleme, mă ocup, la revedere!» Trebuie să-ți găsești resursele și să fii blând cu copilul și cu părinții în egală măsură”, conchide dr. Mihaela Apostoae.

Articolul face parte din campania ”Portret de neonatolog” si a fost documentat si realizat de totuldespremame.ro.

Bebelușii născuți înainte de vreme pot fi tratați astăzi la fel de bine în sistemul privat de la Regina Maria ca în cel public. Aici au acces la cele mai noi terapii și cele mai performante aparate pentru cazurile complexe care ajung în terapie intensivă. „Nu m-am gândit niciodată că voi găsi aceeași complexitate medicală și în sistemul privat, dar am descoperit că la Regina Maria nu este deloc așa cum credeam eu. Aici se întâmplă lucruri extraordinare pentru că dotările și resursele nu sunt limitate, iar echipa medical este supraspecializată”, spune dr. Diana Damian.

Când era rezident la Maternitatea Polizu, nu știa că bebelușii născuți prematur sau cu probleme medicale complexe pot fi tratați la fel de bine în spitalele private. Când a descoperit sistemul privat de la Regina Maria, a avut surpriza să constate că aici se foloseau terapii noi, la care nu avea acces ușor atunci în sistemul public, spune dr. Diana Damian (39 de ani), medic specialist neonatologie la Spitalul Regina Maria Băneasa din București.

„În perioada rezidențiatului, nu aveam acces la oxid nitric (n.r. - substanță utilizată ca terapie la prematurii cu probleme respiratorii) și la alte terapii pe care le utilizăm acum în terapia intensivă neonatală”, își amintește medicul neonatolog.

Le-a găsit pe toate la Spitalul Regina Maria Băneasa din București, cu care a început să colaboreze din iunie 2015, la câteva luni după ce a primit diploma de medic specialist neonatolog. „Nu m-am gândit niciodată că voi găsi aceeași complexitate medicală și în sistemul privat, dar am descoperit că la Regina Maria nu este deloc așa cum credeam eu. Aici se întâmplă lucruri extraordinare pentru că dotările și resursele nu sunt limitate, iar echipa medical este supraspecializată”, spune dr. Diana Damian.

În sistemul privat de la Regina Maria a descoperit încă un lucru care a bucurat-o: relația cu părinții bebelușilor pe care-i avea în grijă era mai apropiată. De unde, în spitalele publice, comunicarea cu ei era minimă, aici, era un aspect foarte important, niciodată neglijat.

Am fost plăcut surprinsă când am constatat că părinții îmi cereau multe detalii despre starea bebelușilor, iar eu puteam să le ofer toate explicațiile de care aveau nevoie. La stat, nu se stătea atât de mult de vorbă cu părinții. Mi-am spus atunci că voi încerca pe cât pot să vorbesc cu ei, să le explic și să le răspund întrebărilor. Este o dorință firească să vrea să știe ce se întâmplă cu copilul lor. După naștere, emoțiile sunt mari, iar pentru o mamă poate fi dificil să înțeleagă ce se întâmplă cu copilul ei. De aceea, trebuie să dai dovadă de înțelegere și de răbdare în explicații”, crede medicul.

„Îmi place să îngrijesc prematureii”

„De când mă știu am vrut să mă fac medic, din copilărie. Tatăl meu este medic, dar nu uman, ci veterinar, mătușa mea este medic de familie, așa încât am avut modele de urmat în casă”, povestește dr. Damian. O fire mai băiețoasă de fel, cum se descrie, se gândea atunci că i-ar plăcea chirurgia. În anul 2000, când a început Facultatea de Medicină la Iași (actuala Universitate de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa”), avea încă în minte chirurgia și chiar a făcut stagii de vară pe chirurgie plastică.

„Pentru mine, nu au existat alte opțiuni în afară de medicină. Am fost hotărâtă de la început că asta voi face. Am intrat din prima la facultate, iar dacă nu aș fi reușit, aș fi dat examenul până aș fi intrat. Nu mă văd făcând altceva”.

Dr. Diana Damian, medic specialist neonatologie, Spitalul Regina Maria Băneasa din București

Când a venit momentul să aleagă specialitatea pe care o va urma, a găsit o cale de a îmbina pasiunea pentru chirurgie cu dragostea pentru bebeluși. Calea se numea neonatologie. „Îmi plac bebelușii și îmi place să îngrijesc prematureii, cum le spun eu. Neonatologia mi-a plăcut pentru că implica și o sală de operații, deci avea elemente comune cu chirurgia: ești cu obstetricianul în sală, preiei un copil dintr-o intervenție chirurgicală când vorbim de cezariană. Această specialitate are și multe proceduri chirurgicale, cum este pneumotoraxul, unde trebuie să drenezi, intubația și altele. Stăpânesc bine aceste manevre și sunt legate de chirurgie. Apoi, îmi place și terapia intensivă neonatală, care m-a atras fiindcă implică adrenalină”, explică dr. Damian alegerea pe care a făcut-o.

„Mutarea la București a fost un șoc pentru mine”

Pentru rezidențiat, a ales să vină în București. Era deja căsătorită, soțul avea serviciul în Capitală și a decis să îl urmeze. „Mutarea a fost un șoc pentru mine. La Iași, îndrumătorii erau mai severi decât cei din București. Când am venit aici, aveam acces la orice și îndrumătorii ne lăsau să facem orice. Începusem stagiul de pediatrie la IOMC (n.r. - actualul Institut Național pentru Sănătatea Mamei și Copilului „Alessandrescu-Rusescu”) și ne-au băgat în gărzi după numai 3 săptămâni. Prima gardă a fost cu emoții. Am avut însă îndrumători, iar când nu înțelegeam sau nu reușeam ceva, vorbeam cu aceștia și ne ajutau”, își amintește dr. Damian.

La București, au fost și alte lucruri diferite de cele trăite la Iași. Ceilalți rezidenți de aici învățau din cărți semnate de autori străini, mult diferite de cele românești pe care le citea la Iași. „Apoi, la Iași nu făceam atâtea manevre. De aceea, a fost un pic greu la București, dar mi-a plăcut. Am schimbat cărțile, am intrat în noul ritm și m-am adaptat repede”, spune medicul neonatolog.

Într-o secție de neonatologie a intrat pentru prima dată la Maternitatea Polizu, unde a urmat rezidențiatul sub îndrumarea profesorului Silvia Stoicescu. „A fost cu emoții, pentru că știam cu toții că doamna profesor Stoicescu este un pic mai severă, dar ulterior a fost în regulă”, își amintește dr. Diana Damian. A lucrat cu precădere în secția de terapie intensivă neonatală, fiindcă a simțit că aici are parte de mai multe provocări decât în secția de normoponderali, cum se numește secția cu copii născuți la termen, fără probleme medicale.

În perioada rezidențiatului, dr. Diana Damian a urmat un curs în Elveția pe un domeniu pe care simțea atunci că vrea să îl stăpânească și mai bine: ventilația nou-născutului. Cursul era susținut de profesorul Peter Rimensberger, considerat cel mai mare specialist în ventilația nou-născutului. „A fost o experiență mult diferită de ceea ce văzusem în spitalele de la noi și am fost impresionată”, povestește acum.

„Eu am încredere în forța bebelușilor”

Comunicarea cu părinții nu este ușoară când micii pacienți au probleme grave de sănătate. Le prezintă situația reală a bebelușilor, astfel încât să știe la ce să se aștepte, le explică ce investigații și tratamente urmează să le facă, dar încearcă să fie optimistă. „Eu sunt optimistă de fel, pentru că am încredere în forța bebelușilor. Când nu te aștepți de la un bebe să meargă bine, el îți poate face o surpriză plăcută. Părinții, la rândul lor, așteaptă de la noi o speranță, dar trebuie să aibă încredere și în copilul lor. Starea părinților este importantă pentru recuperarea unui nou-născut. Am observat că, atunci când părinții sunt optimiști, copiii merg bine”, spune dr. Diana Damian.

Sigur că toți părinții își doresc ca nou-născutul să se recupereze foarte repede, dar lucrul acesta depinde și de el. Chiar dacă primește tratamentul de care are nevoie, fiecare evoluează în ritmul propriu și nu putem decât să așteptăm recuperarea lui, mai spune medicul neonatolog.

Puterea miraculoasă de vindecare a bebelușilor a văzut-o de nenumărate ori până acum. A văzut-o la bebe Alexandru, un prematur care a avut nevoie de reanimare chiar de la naștere, pentru că nu avea bătăi cardiace. Nici chiar miraculosul oxid nitric nu l-a ajutat să se recupereze rapid. Alexandru a avut nevoie de terapie intensivă de aproape două luni și au fost momente în care părea că nu evoluează bine, dar soarta a fost de partea lui și acum este bine, acasă.

Apoi, a văzut aceeași putere miraculoasă de vindecare la bebe Medeea, care a împlinit 3 ani de curând. S-a născut cu puțin peste 2.000 de grame și a avut nevoie de terapie intensivă, unde a primit tratament antibiotic cu perfuzie. „A evoluat bine, nu au mai apărut probleme mari, dar m-am atașat de ea, de părinți și am păstrat legătura peste ani. Vorbim la telefon și îmi trimit des poze cu bebe Medeea. Eu încă îi mai spun bebe, așa mi-a rămas alintul”, povestește dr. Damian.

L-a avut în grijă la terapie intensivă și pe bebe Teodor, care s-a născut cu un sindrom genetic și avea numai 900 de grame când a venit pe lume. A stat multă vreme internat, dar acum este alături de părinți, acasă. Și bebe Matei, apoi bebe Vladimir i-au dat emoții, dar i-a ajutat pe toți să câștige lupta cu viața. „Sunt mulți bebeluși care mi-au rămas în minte. De obicei, mi-i amintesc pe cei micuți, cei care au stat 2-3 luni în terapie. Înainte de pandemie, mulți dintre ei mă vizitau la spital. Acum nu mai au voie, dar vorbesc cu părinții, îmi spun despre ei și îmi trimit poze. Îi văd cum cresc frumos și mă bucur că sunt bine, iar părinții sunt fericiți”, spune medicul neonatolog.

Ajutorul pe care noi, medicii de neonatologie, îl oferim bebelușilor este foarte important, dar mai cred că este acolo ceva sau Cineva care îi ajută, mai mult decât sigur. Nou-născuții se vindecă mult mai repede decât adulții. Îi vezi de la o zi la alta că sunt tot mai bine și cresc frumos.

Dr. Diana Damian, medic specialist neonatologie, Spitalul Regina Maria Băneasa din București

„Ca neonatolog, trebuie să ai fler cu bebelușii”

Nou-născuții nu își pot exprima în cuvinte suferința, dar au un limbaj propriu pe care un neonatolog cu experiență îl poate descifra cu ușurință. „Mulți cred că neonatologia este grea fiindcă micii noștri pacienți nu vorbesc, însă mie nu mi se pare deloc așa. Bebelușii au semnele lor și nu mi se pare dificilă comunicarea cu ei. Trebuie să ai fler să-i simți, să-i vezi și să-i urmărești. Flerul vine odată cu experiența”, potrivit medicului neonatolog Diana Damian.

Bebelușii au propriul mod prin care ne „spun” când ceva este în neregulă cu ei. Când dorm liniștiți, cu mânuțele sus, ne transmit că sunt bine, sănătoși. În schimb, când au problemele de sănătate, le comunică prin plâns, prin respirație, prin expresia facială sau prin postura corpului.

Un geamăt discret, o respirație mai rapidă sau o expresie facială anume poate să comunice o suferință, iar neonatologii le „citesc” cu ușurință. Este modul în care comunică un nou-născut cu noi, spune dr. Diana Damian. „Contrar părerii generale, comunicare există între noi și bebeluși. Trebuie doar să descifrezi aceste semne, acest limbaj. Făcând asta zilnic, devii tot mai bun, mărturisește medicul neonatolog.

„Legătura dintre mamă și copil nu se poate descrie în cuvinte”

Fericirea și suferința părinților i-au devenit mai ușor de înțeles după ce a devenit, la rândul său, mamă. Fiul său, Petru Rareș, are 9 ani, iar fiica, Ilinca Maria, 4 ani. Să-ți simți pentru prima dată copilul, să-l ții în brațe pentru prima dată este un sentiment de nedescris, spune dr. Damian. „Până să am copii, cariera mi se părea cea mai importantă realizare. Acum, îmi dau seama că alta este realizarea și simt mult mai puternic trăirile parinților. Legătura dintre mamă și copil nu se poate descrie în cuvinte. Nu am găsit un cuvânt care să cuprindă această emoție”, spune medicul neonatolog.

„Acum, când văd mamele de la spital cum își iau copiii în brațe după naștere, îmi amintesc de fiecare dată de momentele pe care eu le-am trăit când am devenit mamă. Este un sentiment de nedescris”.

Dr. Diana Damian, medic specialist neonatologie, Spitalul Regina Maria Băneasa din București

Când era rezident și nu avea copii încă, mărturisește că înțelegea altfel mamele nou-născuților. Experiența de mamă a schimbat-o. La vremea aceea, le prezenta din cărțile de medicină ce au de făcut, dar acum, trecând prin experiența proprie, le vorbește altfel. „Le înțeleg și pe mamele emoționate, și pe cele mai panicate. Vreau să le ajut în orice situație cu care se confruntă. Știu cât este de important pentru ele să fie in legătura cu medicul copilului lor și nu ma feresc să le dau numărul meu de telefon după ce pleacă din spital”, mai spune dr. Damian.

Experiența de mamă i-a îmbogățit experiența de neonatolog, dar să împartă cariera cu viața de familie este o provocare zilnică. Petru îi reproșează adesea că lipsește mult de acasă și îi simte lipsa. „Îmi spune uneori: «Mami, ai trei gărzi săptămâna asta? Ai spus că faci doar una!» Ține evidența gărzilor mele și a timpului petrecut împreună. I-am explicat și înțelege că sunt copii care au nevoie de ajutorul meu, dar îmi mai spune din când în când: «Mami, dar și eu vreau să stau cu tine!» Apoi, când sunt acasă, Ilinca încearcă să mă acapareze cu totul, iar el nu mai apucă să stea cu mine pe cât și-ar dori. Petrecem puțin timp împreună, iar atunci când sunt acasă, amândoi vor toată atenția mea, lucru de înțeles. De exemplu, am fost de gardă vineri și duminică. Am venit sâmbătă pe la 11.00 acasă, am stat puțin cu ei și apoi am adormit. Duminică, am fost din nou în gardă și m-am văzut cu ei abia luni după-amiază”, povestește dr. Diana Damian.

Se întâmplă de multe ori să fie prea obosită pentru joacă după o gardă sau să-i fugă gândurile la problemele de la spital, la bebelușii pe care i-a lăsat acolo. Despre cazurile cu care se confruntă discută de multe ori cu tatăl său.

„Chiar dacă este medic veterinar, cunoaște foarte bine anatomia și înțelege foarte multe. Mă întreabă mereu câți bebeluși am preluat, ce cazuri am întâlnit și ce probleme au fost. Îi place să discute cu mine despre medicină. Mai vorbesc și cu soțul meu. El este informatician, nu are nicio legătură cu medicina, dar ne cunoaștem din facultate și are atât de multe informații medicale de la mine, încât ar putea da sfaturi colegilor lui ? Își amintește numele unor oase pe care le-am învățat eu la anatomie, în facultate, sau despre boli de care afla din cărțile mele. S-a arătat dintotdeauna interesat și mă susține. Dacă familia nu te susține, nu poate fi ușor să fii medic”, conchide medicul neonatolog Diana Damian.

Articolul face parte din campania ”Portret de neonatolog” si a fost documentat si realizat de totuldespremame.ro.

Neonatologia înseamnă mai mult decât povești frumoase de la nașteri, cu bebeluși sănătoși și părinți fericiți. Înseamnă și cazuri grave, gărzi multe și frământări pe care medicii le aduc zi de zi în propria casă. Însă, când îți iubești profesia, nimic nu pare dificil și nimic nu te doboară, ne-a mărturisit cel mai tânăr medic din echipa de neonatologie a Spitalului Regina Maria Băneasa, dr. Alexandra Ulmeanu.

 
„Ca să poți face această profesie cu plăcere, trebuie să o iubești, trebuie să ți-o dorești. Eu mi-am dorit-o foarte mult și am convingerea că neonatologia mi se potrivește mănușa”, spune dr. Alexandra Ulmeanu,  medic specialist în neonatologie.

La 33 de ani, dr. Ulmeanu este cel mai tânăr doctor din echipa de neonatologie a  Spitalului Băneasa din București, dar are ani mulți de experiență în spital. Lucrează aici încă din timpul facultății și a continuat în cei 5 ani de rezidențiat parcurși la Spitalul Universitar de Urgență Elias din București. În toți acești ani, echipa de neonatologie alături de care s-a specializat i-a devenit familie. „Am văzut ce cazuri gestionau și ce lucruri mărețe făceau. Îi admiram foarte mult ca echipă și îi admir foarte mult și acum. Sunt extraordinari, m-au primit cu brațele deschise. Am ales neonatologia și datorită lor”, spune dr. Alexandra Ulmeanu.

„Nu îmi doream altceva decât Medicina”

Mai întâi, a fost vocația. Medicina a fost prima și singura opțiune pe care a luat-o în calcul în liceu. Și-a dorit atât de tare să ajungă doctor, încât nici nu a luat în calcul o altă variantă de facultate. În vreme ce colegii de liceu se înscriau la două facultăți ca să aibă un plan de rezervă, dr. Alexandra Ulmeanu a mizat pe singura sa pasiune. Dacă nu promova examenul, nu avea nicio alternativă. „Nu îmi doream altceva. Mi-am dorit foarte mult să fac ceva care să conteze. Acesta este motivul pentru care am decis să urmez Facultatea de Medicină”, ne-a povestit medicul neonatolog.

 
Admiterea nu i-a adus emoții, iar Facultatea de Medicină nu este deloc grea când îți dorești atât de mult să devii medic. „Am avut colegi care nu au promovat, care și-au dat seama pe parcurs că nu-i pasionează Medicina sau că nu fac față. Din punctul acesta de vedere, pentru mine a fost foarte ușor să ajung până la sfârșit”, mărturisește dr. Alexandra Ulmeanu.
 

Când a dat admiterea, nu s-a gândit la o specialitate anume. „Nu am vrut să-mi fac planuri de acasă, pentru știam foarte bine că te poți răzgândi pe parcursul anilor. Așteptam să văd exact ce poate să-mi ofere pe de-a-ntregul”, își amintește.

 
La neonatologie nu s-a gândit din primii ani, iar în facultate nu și-a putut face o idee despre ce înseamnă această specialitate, mai mult decât să îngrijești bebeluși sănătoși, cu părinți fericiți. Abia la colegii de la Regina Maria a descoperit ce presupune îngrijirea unui prematur și ce se întâmplă într-o secție de terapie intensivă neonatală. „Am descoperit că neonatologia mi se potrivește “mănușă”. Îmi place foarte mult și mă bucur că am făcut această alegere”, spune medicul.

„Este un sentiment extraordinar când un nou-născut nu pare să aibă șanse în primele ore de viață și reușești să-l echilibrezi, iar după o vreme pleacă acasă în stare foarte bună”.

 
Dr. Alexandra Ulmeanu, medic specialist neonatolog la Spitalul Regina Maria Băneasa din București

Comunicarea cu micii pacienți, o artă

La început de drum, unii neonatologi sunt poate mai “timizi” cu nou-născuții, mai ales cu cei micuți, născuți înainte de termen. Pentru medicul Alexandra Ulmeanu, să-i țină în brațe a venit ca un gest natural și fără emoții, fiindcă avea deja experiență. „Primul nou-născut nu l-am ținut în brațe la spital, ci acasă. Am o mătușă apropiată de vârstă cu mine care a născut și am fost încă de la început acolo. Am făcut parte din copilăria verișoarei mele și, pentru mine, a venit mai ușor. Mie nu mi-a fost greu cu nou-născuții având în urmă această mică experiență. Știam cum să manevrez un copil și să nu-mi fie teamă”, își amintește medicul neonatolog.

Neonatologia nu este o specialitate ca toate celelalte, în care medicul are posibilitatea să comunice verbal cu pacienții săi. Micii pacienți au însă căile lor de a „spune” când au o suferință, iar arta neonatologului este să le descifreze limbajul. Grimase, mișcări ale corpului, culori ale pielii - la toate acestea trebuie să privească atent un neonatolog bun. Sunt detalii pe care le înveți mai puțin din cărți și mai mult din experiența practică, în orele lungi petrecute în preajma micilor pacienți.
 

„Am propriile repere după care mă ghidez. Cea mai importantă pentru mine este mimica facială. Îmi dau seama după grimase dacă nou-născutul este bine sau dacă suferă, dacă are o durere. Sunt și anumite sunete ale lui care ne oferă repere. Există un plâns pentru foame, un altul pentru durere”, potrivit medicului neonatolog.

Alexandru, imboldul de a merge mai departe

Era încă la început de drum când o întâmplare i-a întărit convingerea că neonatologia este ceea ce trebuie să facă și i-a dat puterea să meargă mai departe. „Copilul meu de suflet din terapie intensivă”, cum îl numește acum, Alexandru s-a născut la termen, dar a avut o complicație care a necesitat multă vreme ventilație și medicație costisitoare.

 
„Mi-au plăcut foarte mult atunci și părinții lui Alexandru, o familie unită cum rar vezi în secțiile de terapie intensivă. În situații critice, cum sunt cele cu nou-născutul, e normal să clachezi, dar ei erau un sprijin atât unul pentru celălalt, cât și pentru noi, medicii din jurul lui Alexandru. Au avut foarte multă încredere în noi și ne-au arătat acest lucru. Singurul lucru care i-a interesat a fost ca bebelușul lor să fie bine, iar noi am putut să ne facem treaba până la capăt”, povestește dr. Ulmeanu.
 

Alexandru a împlinit 3 ani în martie 2020 și își vizitează periodic medicii care i-au oferit șansa la viață. „Continuăm să discutăm, părinții ne trimit poze cu el. E fascinant pentru mine să văd poze cu el, acum. Amintindu-mi de ce a fost în urmă, este un caz impresionant pentru mine. A venit la începutul drumului meu în neonatologie și mi-a dat putere că asta e ce trebuie să fac”, ne-a povestit medicul.

Ca Alexandru sunt mulți copii care se nasc cu probleme grave de sănătate, dar se vindecă surprinzător de bine, adesea mult peste așteptările medicilor care-i îngrijesc. „Este impresionantă capacitatea de vindecare a nou-născuților. Vezi niște imagini ecografice sau radiografii pulmonare care arată leziuni grave. Dacă le interpretezi «ca la carte», realizezi că sunt leziuni de ultimul grad și te gândești că acel copil va rămâne cu sechele. Îl vezi însă peste o vreme că s-a recuperat extraordinar de bine, că merge foarte bine și vorbește foarte bine. Au fost nou-născuți cărora nu le-aș fi dat dat mari șanse de supraviețuire, dar ei s-au recuperat de la o zi la alta și au plecat acasă fără probleme. Este uimitor și pentru noi. Corpul uman ne arată că el știe mai bine ce are de făcut”, este de părere dr. Alexandra Ulmeanu.

Experiența cu propriii copii

Când a născut-o pe Lara, fiica sa acum în vârstă de 7 ani și jumătate, medicul neonatolog doar ce terminase facultatea. Cunoștea bine echipa de la Regina Maria, dar nu intrase încă în secția de neonatologie și nu văzuse cazurile cu care se confruntă medicii. Sarcina a decurs bine, iar nașterea a fost fără emoții. Știa de la ecografii că nu sunt probleme cu Lara și nu s-a gândit că ar putea fi ceva în neregulă.

 
Lucrurile au stat diferit la nașterea lui Ezra, băiețelul său care a împlinit 2 ani în martie 2021. Nu doar că lucra de mulți ani în secția de terapie intensivă neonatală, dar a făcut gărzi la spital până în ultima săptămână de sarcină. Pe toată durata sarcinii, a văzut cazuri dificile și, involuntar, s-a gândit că lucrurile ar putea să nu decurgă bine nici în cazul lui Ezra.

 
„La nașterea Larei nu știam atât de multe lucruri, eram mai… necunoscătoare. În schimb, cu Ezra mi-a fost puțin mai teamă până l-am văzut. Având experiență pe secția de terapie intensivă neonatală, știam că oricând pot să apară probleme cu bebelușul. M-am temut că poate să aibă o adaptare mai grea la viața extrauterină, mai ales că era băiat și noi știm că băieții nu se adaptează la fel de bine ca fetele. Am avut paciente investigate foarte bine în sarcină și, totuși, bebelușii lor au fost diagnosticați ulterior cu câte un sindrom care nu a putut fi văzut până la naștere. În plus, nimeni nu știe cum se adaptează un nou-născut până nu îl vezi, în primele ore. Când l-am născut pe Ezra, mi-am dat seama după plâns că este în regulă și m-am liniștit”, își amintește medicul neonatolog.

 
Emoțiile primei întâlniri cu bebelușul nu au ocolit-o, iar experiența de mamă a adus-o mai aproape de pacientele sale. „Mă emoționează foarte tare prima întâlnire a mamelor cu bebelușii lor. Mă emoționează felul în care o mamă își privește copilul și chiar îmi dau lacrimile. Trec experiența lor prin experiența mea de mamă”, mărturisește medicul neonatolog.

Cele mai grele sunt momentele în care trebuie să reanimeze un nou-născut cu probleme și știe că mama lui este alături și privește, dar nu are timp să-i explice ce se întâmplă. „Este dureros să vadă că tu reanimezi copilul și ea poate că nu înțelege ce se întâmplă, dar nu poți oferi explicații în acel moment, pentru că trebuie să te ocupi de copil. Acelea mi se par momente cu multă presiune și mă gândesc cu durere că puteam să fiu și eu în situația acelei mame”, spune dr. Ulmeanu.

„Ca să poți face această profesie cu plăcere, trebuie să ți-o dorești”

Să fii mamă și medic implicat în același timp poate fi o mare provocare, dar nimic nu pare greu când îți faci profesia cu pasiune, crede medicul Alexandra Ulmeanu. „Îmi place ce fac și chiar nu simt că este greu. Este adevărat că sunt obosită uneori, pentru că nu recuperez somnul. Am avut gardă ieri, de exemplu, și nu am apucat să dorm când am ajuns acasă, pentru că am stat cu cei mici. Sunt în urmă cu multe ore de somn, dar îmi găsesc un echilibru, în cele din urmă”, spune medicul.

 
La numai trei săptămâni de la nașterea lui Ezra, dr. Ulmeanu a reluat gărzile, iar la spital a revenit la program normal imediat ce a încheiat concediul medical postnatal. „Nu am putut să stau deoparte, nu am vrut să pierd nimic”, mărturisește. „ Am avut ajutor din partea mamei mele și am profitat de el pentru a reveni la spital”.

 
Inevitabil, aduce și acasă problemele cu care se confruntă la spital. Le povestește soțului și mamei despre cazurile grele care apar uneori. „Știu că lor nu le face neapărat plăcere să audă toate detaliile, cu lux de amănunte (râde), dar să discuți cu apropiații despre problemele tale consider că este o modalitate sănătoasă de a te descărca”, spune dr. Ulmeanu.

Lara s-a obișnuit cu ideea că mama are gărzi multe și planifică activități împreună în funcție de programul său. Știe că mama este înconjurată de alți copii la serviciu și nu este geloasă, ba chiar ar vrea să o ajute. „Lara este un copil foarte înțelegător. De câteva luni, îmi spune că vrea să se facă doctoriță ca să mă ajute și ea la spital. Mi-a spus, însă, că vine doar ca să stea cu bebelușii, nu să facă altceva (râde)”, povestește medicul.

 
I-ar plăcea ca Lara să-i calce pe urme, dar numai dacă simte că aceasta este calea ei. „Ca să poți face această profesie cu plăcere, trebuie să ți-o dorești, nu să te împingă cineva de la spate. Îmi doresc să o aleagă pentru că și-o dorește, așa cum mi-am dorit-o și eu. Mi-ar plăcea să fie medic dacă i-ar face ei plăcere, dacă ar iubi ceea ce face. Nu aș vrea să trăiască cu impresia că face o profesie care nu o definește ca om. Altfel, în timp, ea poate să devină o corvoadă”, conchide dr. Ulmeanu.

Articolul face parte din campania ”Portret de neonatolog” si a fost documentat si realizat de totuldespremame.ro.

Nașterea e prilej de bucurie pentru toți părinții. Dacă sarcina a decurs fără probleme, se așteaptă ca și nașterea și evoluția copilului să fie una normală. Și, de obicei, așa și este. Sunt însă și situații mai delicate, unde decizia medicului neonatolog poate face diferența. Nicoleta Asurdoaei-Mălin, medic specialist neonatolog la  Spitalul Regina Maria Băneasa este unul dintre doctorii care pășesc mereu, cu blândețe și fără ezitări profesionale, în locul magic unde viața începe de mai multe ori pe zi: sala de nașteri.

Peste 90% dintre nou născuți apar pe lume firesc, fără probleme. Sunt, însă, și bebeluși care au dificultăți în a se adapta la viața extrauterină, iar câțiva dintre ei, sub 1%, au nevoie de măsuri extinse de reanimare.

„Dacă totul decurge normal nouă luni de zile, te aștepți să naști un copil sănătos, aștepți cu nerăbdare să te bucuri de moment și, când colo, totul se spulberă odată cu apariția unei probleme. Faptul că nou născutul trebuie să stea în terapie intensivă neonatală poate fi o experiență copleșitoare pentru un părinte. Atunci, entuziasmul legat de nașterea copilului se transformă în teamă, totul ia o întorsătură neașteptată”, explică medicul specialist neonatolog Nicoleta Asurdoaei-Mălin.

În aceste cazuri, medicul neonatolog trebuie să gestioneze în primul rând starea de sănătate a copilului, dar și să aibă blândețea și răbdarea atât de necesare în comunicarea cu părinții debusolați.

De obicei, prematurii sunt cei care petrec cel mai mult timp în secția de neonatologie. Recent, dr. Nicoleta Asurdoaei-Mălin a îngrijit timp de câteva luni bune în terapie neonatală doi frați gemeni: „E vorba despre o pereche de gemeni de 28 de săptămâni, fată și băiat, care au făcut foarte multe complicații ale prematurității. Micuții au necesitat suport pe toate planurile – respirator, circulator, nutrițional – dar, prin munca în echipă, acești copii au ajuns acasă. Ea, la aproximativ două luni de la naștere, iar el, la aproximativ patru luni. Evoluția lui a fost mult mai dificilă, dar, până la urmă, totul a fost bine”.

Cazurile complexe, pe care nu le uiți

Când ești medic neonatolog, nu ai cum să pleci acasă și să uiți copiii pe care i-ai lăsat în spital. Te gândești la ei zi de zi, până când pleacă acasă la părinții lor. De multe ori, se creează o legătură specială între medic, pe de o parte, și bebeluș și părinții acestuia, pe de altă parte. Iar dr. Nicoleta Asurdoaei-Mălin a văzut multe cazuri impresionante. De regulă, cele pe care ți le amintești cel mai bine sunt tocmai cele mai complicate, ale copiilor care ajung în terapie intensivă. „Cazurile copiilor care au cea mai mare nevoie de noi și alături de care luptăm cel mai mult, asta e clar. Cele cu patologie complexă și care, fără intervenția unei echipe bine pregătite, nu ar reuși să treacă peste momentele dificile”, spune ea. 

Un exemplu este cazul unui băiețel care, deși născut la termen, a apărut pe lume cu o infecție maternofetală și hipertensiune pulmonară severă. Un caz dificil, în care nou născutul a avut nevoie de suport respirator, circulator, nutrițional și de terapie cu oxid nitric, esențială în formele severe de hipertensiune pulmonară. Până la urmă, lucrurile au mers bine, iar băiețelul a plecat acasă chiar de Crăciun.

Deși, în astfel de situații, atenția medicului este concentrată în principal asupra sănătății copilului, el trebuie să gestioneze și comunicarea cu părinții, care poate fi, în situațiile stresante, o provocare. De exemplu, când copilul se află internat la terapie intensivă, mama lui îl poate vizita cât este cu el în spital, apoi doar prin video-call. Responsabilitatea comunicării cu părinții – care pot fi îngrijorați justificat în ceea ce privește starea copilului, cu atât mai mult cu cât accesul la bebeluș este limitat – este tot în grija echipelor de neonatologie. Neonatologul trebuie să le explice părinților starea copiilor, folosind un limbaj pe înțelesul lor.

„Mamele își pot vizita copilașii aflați în terapie intensivă zilnic cât sunt în spital cu ei, apoi telefonic dupa ce se externeaza. Iar noi, în acest timp, încercăm să le comunicăm starea copilului, să le explicăm tratamentul pe care li-l administrăm și felul în care evoluează. În rest, pe secția de nou născuți normoponderali, copiii stau alături de mamele lor în cea mai mare parte a timpului și lucrurile merg foarte bine”, spune dr. Nicoleta Asurdoaei-Mălin.

Un caz de suflet

Uneori, păstrează legătura cu părinții copiilor pe care i-a îngrijit, iar acest lucru se întâmplă mai ales în cazurile cele mai complicate – ale copiilor cu probleme, unde părinții au realizat importanța reală a intervenției medicului neonatolog. Unele mame o contactează chiar și la ani de zile după ce au născut, fie ca să-i ceară un sfat, fie doar ca să o țină la curent cu starea de sănătate a micuților.

De multe ori, îți aduci aminte și peste ani de zile despre cazul unui copil alături de care ai luptat. 

„Un caz care mi-a rămas în suflet și cu ai cărui părinți am păstrat legătura este al unui băiețel născut la termen – printre primii pacienți pe care i-am avut în calitate de medic specialist. Un copilaș cu probleme la piciorușe, un limfedem la nivelul picioarelor (n.r. – picioare umflate). A mai avut și un mic defect cardiac, dar care s-a închis spontan, și o hernie inghinală care a necesitat intervenție chirurgicală. I-am ghidat pe părinții lui, chiar și după externare, încotro să o ia ca să obțină un diagnostic și un tratament eficient”, povestește medicul neonatolog.

Copilul are acum în jur de șase ani și Nicoleta Asurdoaei-Mălin vede fotografii cu el pe pagina de Facebook a mamei lui. Știe și că problemele lui nu au luat sfârșit: „Sper să se recupereze în totalitate cât mai repede”. 

Ca medic neonatolog, e conștientă că munca ei nu se termină în momentul în care iese pe ușa spitalului: „Trăim intens cu ei acolo și nu te poți rupe, oricât ai vrea. Nu e posibil”.

„Intervenția noastră dă tonul vieții micuțului”

Medicul Nicoleta Asurdoaei-Mălin își amintește fel de fel de cazuri și nume ale copiilor pe care i-a tratat. Se întristează când își aduce aminte luptele pierdute, dar se luminează la față când povestește despre cele câștigate. De fiecare dată când un bebeluș pleacă acasă cu bine, trece prin emoții puternice. Cu cât a luptat mai mult alături de un copil, cu atât mai mult se bucură când vede că au răzbit – și ea, și bebelușul.

„E o emoție foarte puternică să știi că poți influența în mod pozitiv viața unui copil. Este un lucru care îți dă putere să mergi mai departe”.

Dr. Nicoleta Asurdoaei-Mălin, medic specialist neonatolog la Spitalul Regina Maria Băneasa

În general, nașterile și adaptarea la viața extrauterină a nou născutului decurg fără probleme. În aceste cazuri, medicul neonatolog își face meseria cu profesionalism, într-un mod discret. Monitorizează nou născutul, comunică blând cu mamele, încurajează alăptarea, le spune cum să-și îngrijească bebelușul în primele zile și cum să procedeze după ce ajung acasă.

În cazurile cele mai fericite, neonatologul nu interacționează mai mult de două-trei zile cu bebelușul și mama lui, pentru că aceștia sunt externați rapid. Dar, atunci când lucrurile nu merg cum ar trebui, rolul neonatologului devine unul extrem de important și se poate întinde pe o durată de câteva luni din viața nou născutului și a mamei lui. „Există întotdeauna posibilitatea ca ceva să nu meargă bine, chiar și atunci când nu există factori de risc, așa că echipa de la neonatologie e întotdeauna pregătită să înceapă manevrele de reanimare. Se poate ca, în sală, să fie totul bine, să fie un copil de nota 10, iar când ajungem pe secție să înceapă problemele. Intervenția noastră dă tonul vieții micuțului”, spune Nicoleta Asurdoaei-Mălin.

„Neonatologia m-a impresionat încă când am ajuns pentru prima dată în sala de nașteri”

Nicoleta Asurdoaei-Mălin și-a dorit de mică să se facă medic. Dar gândul acesta nu a părăsit-o, ca pe majoritatea fetițelor. Nu și-a dorit să fie balerină sau cântăreață, ci, în clasa a 11-a, a avut un gând și mai curajos. „Mi-am dorit întotdeauna să mă fac medic. Apoi, prin clasa a 11-a, când mi-am dat seama că trebuie să aleg ce să fac mai departe, aveam două opțiuni. Nu mai era pe primul loc dorința de a fi medic, pe primul loc ajunsese cea de a deveni detectiv. Asta din cauza filmelor pe care le urmăream și a cărților pe care le citeam. Dar știind că, la noi în țară, lucrurile nu erau așa cum vedeam la televizor, am ales să studiez medicina”.

La prima vedere, gândul că a visat să fie detectiv poate părea îndrăzneț. Dar, dacă stai să te gândești mai bine, nu e oare și mai îndrăzneț gândul de a pune mâna pe un nou născut și a-i acorda primele îngrijiri? De a interveni atunci când nu respiră, de a lua decizii care pot schimba o viață, de a încuraja o mamă disperată?

Neonatologia a impresionat-o încă din facultate când, în anul al V-lea, a studiat acest domeniu. Tot atunci a ajuns prima dată într-o sală de nașteri.

„Am rămas profund impresionată de ce am văzut acolo, când echipa de neonatologie acorda primele îngrijiri unui nou născut. Îmi plăcea și îmi place să aud plânsetele nou născuților iar și iar, să fiu acolo unde viața începe de mai multe ori pe zi. Există multe emoții pozitive”.

Dr. Nicoleta Asurdoaei-Mălin, medic specialist neonatolog la Spitalul Regina Maria Băneasa Și-a adus aminte de aceste emoții atunci când a trebuit să-și aleagă specialitatea, așa că a decis să-și facă rezidențiatul la Maternitatea Polizu din București. De acolo are și prima amintire concretă cu un bebeluș.

„Țin minte primul bebeluș pe care l-am evaluat. Eram medic rezident la Polizu și țin minte că un medic specialist m-a lăsat să evaluez un prim copilaș. Eram, pe de o parte, cu mare grijă, cu emoție, dar și foarte mândră de mine. Nu era ușor să ajungi să evaluezi un bebeluș, ca rezident”, mărturisește ea.

Comunicarea cu părinții și bebelușii

Dincolo de pregătirea profesională a unui medic neonatolog, care trebuie să fie impecabilă, fără greșeală și fără ezitare, calitățile umane sunt la fel de importante. Nicoleta Asurdoaei-Mălin știe că blândețea, calmul, răbdarea și empatia fac de multe ori diferența dintre un medic bun și un medic bun care aduce liniște în sufletul părintelui chinuit de îngrijorare. Dar știe și că e esențial să fie fermă, atunci când situația o cere.

„Partea cea mai dificilă este relaționarea cu părinții copiilor aflați în terapie intensivă”, spune medicul. În astfel de situații, pentru care părintele nu e pregătit, doctorul nu are voie să fie nepregătit. El este cel care trebuie să gestioneze atât propria relație cu părinții nou născutului, cât și relația dintre mamă și copil. 

„Copilul și mama împărtășesc o conexiune profundă, atât fiziologică, cât și emoțională. De regulă, încurajez mama să ia copilul în brațe cât mai devreme și susțin alimentația la sân. Dar sunt și cazuri în care alăptarea nu este posibilă, cum se întâmplă cu copiii din terapie intensivă, care nu pot fi puși la sân. În aceste situații, încercăm să le oferim mamelor momente speciale alături de nou născuți”, spune ea.

Dacă părinții își pot spune durerile și temerile, un nou născut nu poate face asta. Dar, în ani de experiență, Nicoleta Asurdoaei-Mălin a învățat cum să comunice cu ei: „Deși ei nu pot vorbi, bebelușii comunică prin mijloace non-verbale pe care am ajuns să le recunosc. Prin gestică, mimică și diferite semne după care noi, medicii neonatologi, ne ghidăm: un plâns scâncit, un geamăt, un efort respirator. Pe cei care sunt bine îi vedem că sunt relaxați, se întind, se observă că se simt bine”.

„Spitalul e a doua casă a noastră”

Ca orice medic, un neonatolog trece și prin momente grele, când ceea ce se întâmplă la spital devine apăsător. „Cele mai dificile momente sunt când pierzi un copil. Astea sunt cele mai grele momente și peste care nu poți să treci. Nu reușești, rămân acolo, rămân niște răni adânci, profunde”, spune ea.

Dar nu renunță. Se scutură de greutatea pierderilor și o ia de la capăt zi după zi, pentru că știe că, în spital, o așteaptă mereu alți copii care au nevoie de ajutorul ei și al întregii echipe de neonatologie: „Facem tot posibilul să le influențăm viața într-un mod pozitiv. Neonatologia e o specialitate frumoasă, care oferă multe satisfacții. E un domeniu în care evoluția se simte de la un an la altul. Evoluează aparatura medicală, apar terapii noi, se îmbunătățește partea de follow up, adică urmărirea prematurilor”.

Pentru ea, maternitatea e un fel de a doua casă, locul unde se află câteva nopți pe lună, atunci când e de gardă, și locul unde-și petrece, uneori, sărbătorile. Când se-ntâmplă să fie de gardă de vreun Crăciun sau Paște, ea și colegii ei fac în așa fel încât să se simtă și acolo atmosfera de sărbătoare.

„De Crăciun, avem brad, împodobim secția și încercăm să facem să fie cât mai frumos și acolo. Îi îmbrăcăm pe copii în hăinuțe de sărbătoare – în elfi, în moși crăciuni. Dar, printre globuri, luminițe și colinde, prioritatea rămâne sănătatea copilașilor pentru care suntem noi acolo. Uneori e greu de sărbători, că suntem departe de familie, dar, până la urmă, spitalul e a doua casă a noastră”, spune medicul neonatolog Nicoleta Asurdoaei-Mălin care, în timpul liber, încearcă să se relaxeze ca orice om obișnuit. Ascultă muzică, se uită la filme, citește și, când apucă, iese la câte o plimbare.

Articolul face parte din campania ”Portret de neonatolog” si a fost documentat si realizat de totuldespremame.ro.

Să ofere părinților în brațe un bebeluș de nota 10 este cea mai mare bucurie pentru un medic neonatolog. De partea cealaltă, cea mai mare mâhnire este să le dea părinților vestea că bebelușul lor are probleme de sănătate. Medicul neonatolog Cristina Ioniță (Năfureanu) s-a aflat în ambele ipostaze și consideră că experiența a ajutat-o să înțeleagă mai bine ce înseamnă să fii părinte de copil care necesită îngrijire medicală într-o secție de terapie intensivă.

Când treci de cealaltă parte a „baricadei”, de la medic la părinte de nou-născut ajuns în terapie intensivă, experiența este cu totul diferită. Oricât de empatic ai fi fost înainte ca medic, un astfel de eveniment îți schimbă perspectiva, ne-a povestit dr. Cristina Ioniță (Năfureanu), medic specialist neonatolog la Maternitatea din cadrul Spitalului Băneasa din București. Devenită recent mamă pentru prima dată, medicul neonatolog a trecut prin emoțiile părinților cu copii ajunși în terapie intensivă după naștere.

„Mă consideram destul de empatică și până acum cu părinții, dar cred că îi înțeleg ceva mai bine după această experiență. Fetița mea, Ilinca, a avut un scurt parcurs în terapie intensivă, așa încât pot spune acum că am gustat «amarul» de a fi părinte de copil în terapie intensivă. De cealaltă parte a baricadei, am văzut diferit experiența. Deși știam personalul medical foarte bine, eram într-un tunel: eu către copilul meu și atât. Auzeam în jur că lumea mă felicita pentru nașterea ei, dar tot ce îmi doream eu era să ajung lângă pui. Nu vreau să subliniez faptul că un medic neonatolog nu este desăvârșit până nu este și părinte, pentru că nu cred asta. Sunt multe alte atuuri pe care un neonatolog le poate avea: compasiunea pentru copii, sa fie un extraordinar profesionist, empatia față de părinți. Totuși, ceva a schimbat în mine această experiență”, spune dr. Cristina Ioniță (Năfureanu).

Cred că experiența personală cu terapia intensivă neonatală m-a ajutat să înțeleg ceva mai bine mamele, părinții. Acum, pot să înțeleg mai mult din perspectiva unui om care a avut o durere și a trecut printr-o experiență personală neplăcută.

Dr. Cristina Ioniță (Năfureanu), medic specialist neonatolog, Maternitatea din cadrul Spitalului Băneasa din București

„O suferință pe care nu am cum să o descriu în cuvinte”

Ilinca este unul dintre copiii cu o poveste de succes, care s-au făcut bine și au ajuns acasă, alături de părinți. „Sunt multe cazuri de care m-am apropiat și pot să vorbesc despre foarte mulți dintre ei. Le-am reținut prenumele, numele de familie, pe unde au ajuns din punct de vedere al realizărilor. Pot să-mi amintesc ultimele poze și filmulețe pe care le-am văzut cu ei, trimise de părinți”, povestește medicul neonatolog.

Unul dintre aceste cazuri fericite este al lui Ștefănuț, care are acum aproape 3 ani. Era foarte micuț la naștere și a avut un parcurs dificil, cu multe recăderi nefericite. S-a născut într-o perioadă în care dr. Ioniță (Năfureanu) avea multe gărzi și l-a urmărit foarte mult în terapie intensivă. Aproape trei luni a stat în spital până să ajungă sănătos, acasă. „În continuare mă emoționez când îi văd degetele în poze, pentru că îmi amintesc cât de mici erau. Îmi amintesc de câte ori l-am intubat și prin câte momente-limită a trecut pentru a supraviețui. Părinții lui au fost foarte implicați și au avut un optimism care ne-a ajutat și pe noi, echipa medicală. Mama lui Ștefănuț se gândea să scrie o carte suport pentru părinții de terapie intensivă neonatală”, spune neonatologul.

Și mama Kosmeliei a anunțat-o de curând că și-a propus să lanseze un site de suport pentru părinții de prematuri care trec prin terapie intensivă. „Am aplaudat faptul că a reușit să-și găsească un bine mai mare decât acela de a îngriji un copil fost prematur, și anume să «îngrijească» părinți de copii prematuri. Aceștia au nevoie de suport, pentru că experiența terapiei intensive cu nou-născutul poate fi traumatizantă. Ea aduce o suferință pe care nu am cum să o descriu în cuvinte, dar ceea ce știu este că părinților le-ar fi mai ușor dacă ar avea parte de mai multă înțelegere, de timp și de compasiune din partea celor din jur”, crede medicul Cristina Ioniță (Năfureanu).

Efortul de a salva nou-născuții nu este niciodată individual

Întreaga echipă de terapie intensivă neonatală își aduce contribuția la realizările despre care ne povestește. Medicii se succed în gărzi și fiecare dintre ei cunoaște toți bebelușii din secție, cu atât mai mult pe cei din terapie intensivă, chiar dacă nu este direct responsabil pentru toți. Fără acest efort comun, succesul ar fi mult mai mic.

„Se întâmplă ca unii bebeluși să nu aibă o evoluție fericită, dar, la un moment dat, cineva din echipă vine cu o idee, cu o sclipire de moment care poate că nu are legătură cu logica sau vine cu mai multă energie și cu o atitudine optimistă și facem un pas în plus în recuperarea bebelușului. De aceea ne ajută atât de mult munca în echipă. Dacă ar fi mereu aceiași ochi pe nou-născuți, aceeași pereche de emisfere cerebrale, poate că lucrurile nu ar funcționa la fel de bine. În situațiile mai dificile, când avem un minimum de îndoială, ne consultăm direct și găsim împreună soluții”, crede dr. Cristina Ioniță (Năfureanu).

Reușim să facem o echipă și împreună am găsit soluții la situații dificile, pe care nu ne așteptam să le rezolvăm. Spunem la naștere despre un copil că nu are șanse, iar peste o vreme, primim poze cu copilul care arată minunat, spunând la grădiniță verzi și uscate.

Dr. Cristina Ioniță (Năfureanu), medic specialist neonatolog, la Spitalul Regina Maria Băneasa din București

„Îmi plac procentele mici”

Din fericire, nou-născuții care au nevoie de terapie intensivă sunt puțini. Raportat la numărul de nașteri, doar 10% dintre bebeluși au nevoie de o intervenție specială din partea neonatologului și doar 1% ajung în terapie intensivă. „Mie, una, îmi plac procentele mici. Chiar dacă nou-născuții care au nevoie de noi pe termen lung, de neonatologi, nu sunt mulți, pentru un copil ca Ștefănuț sau pentru altul precum Kosmelia e bine să fim aici”, spune dr. Cristina Ioniță (Năfureanu).

O experiență grea pentru mine a fost pierderea Anastasiei, o fetiță pe care o aveam de foarte multă vreme în grijă în spital. Am ținut legătura cu familia, ne mai scriem din când în când.

Dr. Cristina Ioniță (Năfureanu), medic specialist neonatolog, la Spitalul Regina Maria Băneasa din București

Poveștile de succes sunt multe, dar printre ele există și unele triste. Momente de cumpănă pentru un neonatolog sunt cele în care bebelușii pierd lupta cu viața și niciun medic nu este ocolit de ele.

„Îmi este foarte greu să mă gândesc la o poveste de succes fără să mă gândesc și la ceilalți care au pierdut lupta cu viața. Îi am în amintire și pe bebelușii pe care i-am pierdut. Am în minte și situații fericite, dar și nefericite. O experiență grea pentru mine a fost pierderea Anastasiei, o fetiță pe care o aveam de foarte multă vreme în grijă în spital. Am ținut legătura cu familia, ne mai scriem din când în când. Acela a fost un moment în care m-am întrebat de ce trecem prin aceste experiențe. Tot eu îmi răspund apoi: pentru copiii precum Ștefănuț sau Kosmelia, care au o altă șansă la viață. Cu cei care au învins până la capăt ținem legătura, iar pe ceilalți îi avem în continuare în suflet, amintirea lor rămâne mereu cu noi”, povestește neonatologul.

Când am trecut prin situații-limită cu bebeluși care aveau complicații grave, s-a întâmplat să plângem, acasă sau în camera de gardă, ascunși - pentru că nici copilul, nici mama nu trebuie să primească starea noastră. Suntem cu toții oameni și emoțiile sunt, uneori, foarte puternice.

Dr. Cristina Ioniță (Năfureanu), medic specialist neonatolog, la Spitalul Regina Maria Băneasa din București

Experiența din Cracovia

Să devină medic pentru copii și-a propus din primii ani ai copilăriei. Experiența plăcută cu medicul pediatru al familiei și copiii numeroși pe care i-a avut în preajmă dintotdeauna au convins-o că trebuie să fie o profesie foarte interesantă. „Pediatrul meu era mai degrabă un prieten al familiei decât un medic rigid. Noi suntem 5 frați și era tot timpul în preajma noastră. Mama a lucrat cu copii, a fost îngrijitoare la o creșă, iar eu am avut mulți copii în jur, așa încât eram hotărâtă să devin medic pentru cei mici”, își amintește dr. Cristina Ioniță (Năfureanu).

Sigur că nu se gândea atunci la neonatologie, ci la pediatrie, care se ocupă de îngrijirea copiilor de la 0 la 18 ani. În facultate, a descoperit că-i plac cei mai micuți pacienți, nou-născuții. „Copiii mai mari de 8-9 ani încep atunci să mintă și să influențeze cumva dialogul cu pediatrul. Mi-am spus că îi prefer pe cei micuți, care sunt foarte sinceri”, mărturisește medicul.

Momentul decisiv în alegerea specialității de neonatologie a venit în anul IV de facultate, când a avut șansa de a face un stagiu de o lună în Cracovia, Polonia, pe o secție de neonatologie. Spitalul de acolo avea o colaborare cu SUA și secția de terapie intensivă de acolo era foarte performantă. Atunci a avut pentru prima dată contact cu nou-născuții. „Atunci mi-am pus pentru prima dată stetoscopul către o inimioară atât de mică. Și acum mă emoționez când mă gândesc la începuturi. A fost minunat!”, povestește neonatologul.

O întâmplare din timpul acelui stagiu a convins-o că salvarea nou-născuților îi va aduce împlinirea cea mai mare în viață. După 10 zile de stagiu, a venit în vizită la spital o familie cu două fetițe gemene: una care alerga pe lângă părinți, iar cealaltă le stătea în brațe. Au venit cu un tort aniversar, iar după ce au plecat, personalul medical i-a povestit că ambele fetițe au ajuns în terapie intensivă după naștere, dar au avut o evoluție spectaculoasă.

„Imaginea lor m-a marcat. Amândouă aveau un chip angelic. Istoricul lor medical era zguduitor. Au avut hemoragie intracraniană de gradul 3-4, pentru care prognosticul este rezervat. Acum, sigur că și noi avem succesele noastre cu copii care au trecut prin asemenea probleme grave, dar, la momentul respectiv, am fost impresionată de acea familie frumoasă, cu două fetițe angelice”, își amintește dr. Cristina Ioniță (Năfureanu).

„Am învățat să mângâi cu privirea un copil”

În România, a interacționat cu cei mici mai întâi la Spitalul de Urgență pentru Copii “Grigore Alexandrescu”, unde a cerut permisiunea să meargă în secția de terapie intensivă post-chirurgicală pentru nou-născuți. Aici avea să-și găsească un mentor: dr. Laura Carasava, un medic pediatru care i-a călăuzit ulterior parcursul profesional. „Am învățat de la dânsa să mângâi cu privirea un copil sau o mamă. Nu știu cum să exprim altfel. Aceasta este imaginea pe care o am și pe care am apreciat-o foarte mult la doamna doctor. M-a învățat perspectiva umană în raport cu copiii și cu părinții lor. Energia pe care o am în momentul în care pun mâinile pe copil ca să-l examinez și să-l îngrijesc este foarte importantă”, spune medicul.

Stagiul de neonatologie din perioada rezidențiatului l-a urmat în trei maternități bucureștene: Spitalul Filantropia, Spitalul Universitar și Maternitatea Polizu. La Filantropia a văzut primii prematuri foarte mici, de circa 500 de grame, născuți la numai 24 de săptămâni de sarcină. Aici a urmat cea mai importantă parte a formării, atât ca timp, cât și ca experiență în terapie intensivă neonatală.

„Mi-a plăcut foarte mult la Spitalul Filantropia. Atunci am asistat la prima naștere și am preluat primul meu copil de la sală. Îmi aduc aminte toată conversația de la sală și tot ce discutau oamenii din jur. S-a întâmplat să fie a cincea fetiță a familiei respective, așa cum sunt și eu, iar asta m-a impresionat. Am urmărit-o ulterior până a plecat din spital. A stat doar două zile și s-a născut fără probleme, dar mă duceam mereu la mamă să văd dacă e bine”, își amintește acum amuzată.

Când a ales să colaboreze în sistemul privat, la Spitalul Băneasa, s-a gândit că această nouă experiență ar putea să-i îmbunătățească dezvoltarea profesională. Se întâmpla în 2013, pe când era anul II de rezidențiat. În anul III, a decis că trebuie să facă permanentă colaborarea, fiindcă toate argumentele duceau către această alegere. Aici a regăsit toate dotările și terapiile pe care le avea spitalul din Cracovia. „Sunt într-un spital în care există cele mai noi terapii, de la oxid nitric și până la celule stem, pregătite pentru situații rare, speciale. Toate materialele sunt la dispoziția noastră și acesta era un lucru extraordinar pentru mine atunci”, spune medicul neonatolog.

Apoi, i-a plăcut și abordarea diferită a pacientului în sistemul privat. „Când am ajuns aici, eram «nevorbită» cu pacienții. Nu știam să comunic informații. Mi s-a părut că este un spațiu în care am șansa să vorbesc mai mult cu familiile, și nu pentru că aveam mai mult timp, nici pe departe. Nivelul de muncă este mult mai ridicat decât în unele maternități în care am mai lucrat, dar comunicarea cu părinții este cu totul diferită, mult mai bună”, potrivit medicului.

„Spitalul este parte din familia mea”

Neonatologia a fost, fără dubii, cea mai potrivită alegere, spune medicul Cristina Ioniță (Năfureanu). Experiențele cu cei mici sunt atât de frumoase, încât nu ar putea sa mai trateze alți pacienți. Să devină medic pentru adulți i-ar fi imposibil. „Recent, am urmat un curs de perfecționare în ecografie generală și a trebuit să aplic pe adult. Mi-a fost extraordinar de dificil. Nu puteam să concep cum un medic putea pune mâna pe un abdomen de cateva ori mai mare decât al unui bebeluș. Și să conversezi cu un adult mi se pare cu totul altă poveste”, mărturisește medicul.

A fost o perioadă, în timpul rezidențiatului, când făcea gărzi în trei spitale diferite. Au fost Sărbători pe care nu le-a simțit ca zile speciale, fiindcă le-a petrecut în spital. Multă vreme, părinții și frații săi nu au înțeles de ce este atât de implicată. „Când plec de la spital, nu mă deconectez total, dar nu cred că este un lucru rău să fii conectat la ceea ce se întâmplă pe secție, din punctul meu de vedere. Neonatologia este o specialitate care implică foarte multe gărzi și foarte mult timp petrecut în spital. Spitalul este parte din familia mea și am simțit asta și la nivel personal, când am născut. Medicii, în general, nu pot să aibă concedii în care să pună stop pentru o lună vieții profesionale”, conchide dr. Cristina Ioniță (Năfureanu).

Articolul face parte din campania ”Portret de neonatolog” si a fost documentat si realizat de totuldespremame.ro.