Cum arată o zi din viața unui asistent șef – bloc operator?

Pentru un asistent-șef bloc operator, sala de operații poartă toate poveștile vieților salvate și schimbate de echipa ei.

Când îți petreci copilăria în spital și chiar și azi mirosul dezinfectantului ți se pare mai frumos decât parfumul florilor, cariera de asistent medical e singura opțiune dacă vrei să fii fericită în fiecare zi. Pentru Dana Vasile, asistent-șef bloc operator la Ponderas Academic Hospital, așa a fost: „Din copilărie mi-am dorit, din tot sufletul, să fiu asistent medical. Mă impresiona halatul alb – atunci erau doar uniforme albe, frumoase și apretate. Mama mea a fost asistent medical și de la ea am luat această dragoste pentru meserie. De la ea am învățat multe lucruri, printre care și acela de a fi om înainte de a fi asistent și de a-ți păsa de semenii tăi.”

Dana, a lucrat mai întâi 13 ani într-un spital din țară și alți câțiva la un spital din București, unde s-a îndrăgostit de rigoarea blocului operator, un loc în care disciplina și procedurile fac diferența dintre o operație fără surprize și una riscantă. Acum 10 ani, a venit la Ponderas Academic Hospital în echipa care a fondat spitalul „pentru că am urmat un om și un vis, adică pe domnul doctor Copăescu”. Atunci a fost numită asistentă-șef.

Ziua de muncă a Danei  începe la șapte și jumătate. Mai întâi bea o cafea, apoi intră în blocul operator, își vede echipa din ziua respectivă și discută cu ei programul operator, apoi fuge la vizită și la raportul de gardă. De terminat nu poate spune când se termină. „Nu există «am ieșit pe ușă, am închis ușa și gata acum s-au terminat și problemele și totu-i rezolvat». Sunt conectată permanent cu blocul, cu spitalul, cu medicii, cu colegii.”

Pentru că aici petrece mai mult timp decât acasă, așa îi spune blocului operator: „Este a doua mea casă.” Are o echipă puternică, formată din oameni cu care lucrează umăr la umăr de ani de zile și de la care pornește definiția ei de excelență: „În fiecare zi să înveți, în fiecare zi să-ți dorești să fii mai mult ca ieri. Să ai în spate o echipă pe care știi că te bazezi și care te susține și care trage pentru bolnavi. Pentru că avem aparate, dar dacă nu avem și oameni, suntem tot un spital și atât.”

 Își recrutează colegii mai întâi după felul în care se poartă și abia apoi după aptitudinile profesionale, pentru că „lucrurile profesionale se învață, dar mai greu este să înveți să fii om.” Dincolo de aparatura de ultimă generație și procedurile specifice din Ponderas Academic Hospital, cel mai important e comportamentul oamenilor din echipă: „Să existe empatia și grija pentru oameni și restul le facem.”

Chiar și după peste 25 de ani de îngrijit oameni, are emoții. Mai ales când pe masă sunt copii, dar nu numai. Înainte de fiecare operație știe că „dincolo de ușa blocului operator așteaptă un om care-și pune toate speranțele în echipa de acolo dinăuntru. Astea sunt emoțiile: omul ăla își pune toată încrederea în tine, tot cât mai are el, vine și ți-o dă ție în mână. Și atunci nu ai cum să nu ai emoții și să stai cu sufletul la gură ca totul să iasă bine.” La pachet cu ele vine și fericirea când vede că sănătatea s-a îmbunătățit: „Cea mai mare satisfacție pe care o poți avea, ca asistent, e să vezi omul, care vine cu acea față suferindă, că-ți pleacă zâmbind, că-ți mulțumește și că te întâlnești cu el peste timp și poate nici nu-l mai recunoști cât de bine arată.”

La finalul zilei, la prima acasă o așteaptă familia, adică fiica de 24 de ani și soțul. Le e recunoscătoare că îi suportă uneori și zilele proaste. „Ei sunt sprijinul meu și tot ce am eu mai bun pe lumea asta.” De la ei îi își energia ca a doua zi, la șapte și jumătate, să intre din nou pe ușa blocului operator.