Pentru Anca Popescu, am făcut diferența dintre o viață independentă și una plină de greutăți.

Pentru Anca Popescu, Ponderas Academic Hospital a făcut diferența dintre o viață independentă și una plină de greutăți.

Anca Popescu are 55 de ani și multe activități în fiecare zi. Are grijă de mama ei, care are 82 de ani și de la începutul pandemiei nu a ieșit din casă de teama bolii. Crește un cățel – plin de energie căruia îi plac mult plimbările. Ține o casă, face cumpărături, merge la serviciu, conduce. O viață plină – și de responsabilități, și de fericire.

În aprilie 2020, era cât pe ce ca toate lucrurile acestea să nu mai fie posibile.
Era vineri și se întorcea de la plimbarea de dimineață a cățelului – o călătorie scurtă, că țara era încă în starea de urgență care a limitat deplasările. Când a ajuns în fața blocului, cineva a speriat câinele, care a zbughit-o și ea s-a dezechilibrat și a căzut într-o parte. „M-a trântit cățelul, dar nu a fost vina lui”, spune azi când își amintește cum s-a ridicat cu greutate și, deși nu avea nicio durere, simțea cum „calcă pe puf”. Piciorul stâng era perpendicular față de poziția normală. Avea fractură de șold, dar nu știa încă.

A ajuns cu greu acasă. „Am început căutările. Unde să ajung? Era perioada de urgență.” La primul spital de stat la care a ajuns i s-a făcut o radiografie și i s-a spus că nu poate fi operată pentru că fractura de șold nu e o urgență medicală care să poată fi permisă în acea perioadă. I s-a recomandat să stea așa, „pentru că în trei-patru luni de stat în pat se va lipi”. Urma să aibă și piciorul cu 3-4 centimetri mai scurt, i-au spus. Cu mama în grijă, statul la pat atâtea luni nu putea fi o opțiune pentru ea. Iar ideea că ar putea rămâne cu un șchiopătat sever o speria. Ce mai putea face din toate activitățile ei zilnice așa?

A mai încercat la două spitale. Unul era în carantină COVID, la altul i-au spus să nici nu se dea jos din mașină, că nu e urgență. La sfârșitul zilei era extenuată și își pierduse orice speranță. Deja începuseră și durerile. A aflat atunci de la niște rude că se trataseră la secția de ortopedie de la Ponderas Academic Hospital și a sunat.
Telefonul acela a schimbat tot.

Dr. Vlad Predescu, medic primar ortopedie și traumatologie, a fost cel care i-a preluat imediat cazul. I-a cerut să-i trimită radiografia și până a ajuns la spital aveau deja diagnosticul și soluțiile posibile. A doua zi dimineață s-a internat și, după ce a trecut perioada de grație pentru testul COVID, a fost operată de urgență. „Mi s-a părut un om și un doctor extraordinar”, spune azi Anca, la vizita de un an de la operație. „La Ponderas am găsit o lumină, din toate punctele de vedere.”

Operația a constat în instalarea unei proteze de ceramică în locul șoldului fracturat, o terapie care asigură o recuperare cu impact aproape zero asupra calității vieții. Pentru că acesta este unul dintre obiectivele chirurgiei moderne de la Ponderas: calitatea vieții pacientului să revină la nivelul avut înaintea apariției problemei medicale, atât cât este posibil.

Am găsit aici un kinetoterapeut extraordinar, doctorul Cristian Nițu.” Pentru că era perioada de urgență, nu ar fi avut unde să facă recuperarea obligatorie, așa că medicul a învățat-o în cele cinci zile de spitalizare ce exerciții să facă acasă zilnic, apoi a ținut legătura cu ea prin telefon pentru a o duce în etapele următoare de recuperare.

A putut și să conducă după trei luni. Iar de la controlul de șase luni a primit și verde de la dr. Predescu să iasă iar cu câinele. Atunci a fost momentul în care a simțit că a reluat viața normală. Acum „nu am nicio restricție”.

Deși nu a mai fost operată și nici măcar internată vreodată până la 54 de ani, experiența pe care a avut-o aici, și cu personalul medical, și cu toată lumea pe care a întâlnit-o, i-a întrecut orice așteptare. Acum face planuri de vacanță cu mama și sora ei, vacanță „pe care cu siguranță n-am fi putut să o facem la așa scurt timp de la operație, dacă eram operată de altcineva și în alt spital”.
Viața a revenit la normal, așa cum e firesc.